Punct și de la capăt. Unu Mai muncitoresc
Asta era, la vremea aceea, lozinca. Simplă, directă, clară. Cu impact. Ce să spun? Abia așteptam să vină 1 Mai. Câți eram copii în cartier, toți știam că de Întîi Mai e fain. E foarte fain.
Că lumea mergea ”la defilare”, că se strigau tot felul de lucruri, iar lumea râdea și noi ziceam că, de vreme ce lumea râde, e de bine, dar mai ales, că după defilare, atunci era de noi. Că pe toată lungimea bulervardului, din Piața „Avram Iancu“ și până la Gară, ba, uneori și mai jos, către Stadionul UTA, înfloreau gheretele cu mici, cu virșli și, mă rog, pentru ăia mari, cu bere.
Doamne, mici ca pe vremea aia, sau virșli cu muștar ca atunci, nici nu mai știu dacă am mai mâncat așa buni. (Asta, poate, pentru că niciodată nu am apucat să mă satur de ei. Mereu mi se spunea că ne așteaptă mama, sau