Editorial

Fondată în 2004, „The Gateway Pundit” este o publicație de știri online care conține știri, comentarii și analize. În ediția din 10 ianuarie 2021, publicația a postat o știre atribuită jurnalistei Cristina Laila sub titlul „BLM- și activiști Antifa au atacat violent o jurnalistă din New York - Poliția a rămas pasivă și nu a intervenit”. Pe scurt, știrea relatează un incident petrecut în acea zi în centrul New York-ului, timp în care activiști Antifa au înconjurat o jurnalistă la intersecția dintre strada 25 și Broadway, au lovit-o cu umbrele și i-au smuls camera foto din mână. Huliganii au aruncat ouă în capul femeii în timp ce ea țipa după ajutor. Tânăra femeie a fugit către agenții NYPD (poliția din New York) aflați în apropiere, cerând ajutor dar aceștia i-au spus, sec, să se opreas

În urmă cu câteva luni, într-un oraș din SUA, un afro-american a fost ucis de un polițist. Aflat în exercițiul funcțiunii. Numai ce imobilizase un infractor. Începând de a doua zi, America s-a trezit într-o stare de agitație vecină cu isteria. În primele rânduri, marea presă „liberală”, social-media în frunte cu Facebook, Instagram și o șleahtă de politicieni de vârf din Partidul Democrat. De parcă nu ar fi fost de ajuns pandemia, timp de câteva săptămâni echilibrul social a balansat pe muchie de cuțit, iar pe alocuri s-a instalat chiar anarhia. Sub ochii ori chiar la instigarea unor vârfuri ale administrației. Rarele și anemicele tentative de restaurare a ordinii s-au izbit de scandalul provocat de presa mainstream și de trupele de propagandiști înrolați sub drapelul doamnei Nancy Pelo

La sfârșitul lunii decembrie, anul ce tocmai a trecut, deputatul PSD Mihai Fifor ne aducea la cunoștință, cu nedisimulată mândrie proletară, că, potrivit unei recente declarații a domnului Nicolae Ciucă, fost și actual ministru al Apărării, „… Armata nu va pleca din Cetatea Aradului”. Așa că, să ne punem pofta-n cui de redarea ei circuitului civil. Punct. Asta după ce, cu doar două - trei zile-n urmă, deputatul PNL Sergiu Bîlcea ne informase, că numai ce a obținut, după „lupte seculare”, promisiunea aceluiași Nicolae Ciucă, privitor la eliberarea grabnică a Cetății, pentru a fi redată arădenilor. O adevărată încăierare politică, la început de nou ciclu parlamentar. Care pe care, într-o chestiune care, de ar fi să luăm de bune zecile de declarații ale fostului primar al Aradului, Gheorgh

Se zice că un om a greșit. Privind cu atenție contextul este limpede că a făcut-o „fără voie”. I-a ieșit pur și simplu un porumbel pe gură. Un cuvînt pe care, altminteri, milioane de oameni, inclusiv români, îl folosesc și, este cert, l-ar folosi fără să ezite, în situații similare. Secole de istorie scurse peste civilizația occidentală au confirmat un tipar verbal în limitele căruia expresia folosită, marți seară, de domnul Colțescu desemna o persoană apaținând unui rase. Și atât. Ce mă uimește este felul în care a reacționat presa sportivă și o parte a mediului sportiv autohton – mai cu seamă colegi (?) ai împricinatului. Deontologi nevoie mare. Inchizitori să fi fost – cei mai mulți dintre ei – și nu s-ar fi aprins vâlvătăile iadului deasupra capului sărmanului Sebastian Colțescu.

Am trecut în această seară prin fața Primăriei. Am vrut să mă conving că e așa cum a scris presa. Că bradul care trebuia să ne bucure Crăciunul este așa cum ne-a fost descris: o uscătură jalnică. O bătaie de joc strigătoare la cer. Ei bine, chiar așa este. Vreau să zic, încă mai este. Proțăpit în mijlocul pieței unde, în urmă cu trei decenii, au murit niște oameni. Pentru ca noi să ne putem bucura inclusiv de Crăciun. De un Crăciun luminos și demn. În respectul nostru ca ființe umane. Ce a fost montat în chip de brad de Crăciun în anul acesta reprezintă, fără nici o îndoială, expresia disprețului pe care-l manifestă administrația locală față de cetățean. Nu merităm, în ochii lor, nici un scuipat. Să nu ni se spună că, vezi bine, a fost o eroare? O asemenea uscăciune nu putea fi o eroa

Este limpede: Aradul este, de mai bine de două decenii, scena unui război. Care, dacă va continua, va distruge orașul. Și atât. Nu-i vorbă, au existat, în istorie, situații în care un oraș a fost distrus până la temelii. Un singur exemplu și ar fi de ajuns: Dresda. Rasă de pe fața pământului de avioanele „eliberatorilor” americani. Numai că, odată cu terminarea războiului, Dresda a fost reconstruită. Cu respectarea arhitecturii vechi, cu reconstituirea, pe cât posibil, a arhitecturii de dinainte de prăpăd. În așa fel încât astăzi, abia dacă se mai poate observa – în centrul vechi – vreo deosebire între ce a fost și ce este în prezent. Cu Aradul, lucrurile nu stau așa. Cum spuneam, orașul este scena unui război. Ce pare fără sfârșit. Dus în mod nemilos și, uneori, fără scrupule. În num

Au închis bazinul Delfinul. Până la urmă, au reușit. Ceea ce, în anii din urmă era doar un „atac mîrșav” al opoziției la adresa administrației PNL condusă de Gheorghe Falcă, a devenit realitate. Edilii – liberalii „constructori” - au pus lacătul și au plecat. (Măcar de data asta, președintele – agent electoral – nu va putea spune că PSD e de vină. Sau poate totuși?...). Și să nu credeți că au dat fuga la Primăria să ia o decizie și să se apuce, imediat, de treabă. Nu au grăbit nici la sediul vreunei firme care să se apuce, cât mai repede, de reparații. Amânate, nu se știe de ce, de ani buni. Până ce, iată, nu s-a mai putut. Și-au pus o jalbă în proțap și țuști la București. Doar doar s-o găsi cineva să scoată niște bani pentru reparații. De fapt, pentru o ditamai renovarea. Dacă nu chi

„Sara pe deal, buciumul sună cu jale...”. Să închizi ochii pentru o clipă și să simți cum toată această necuprindere îți învăluie mintea, sufletul și inima. Cum te curpinde și cum te poartă, încet-încet de tot, că o părere, spre cer. De aceea îl voi numi, mereu, pe Eminescu - Poetul Nepereche. Și atât. „Național” mi se pare, în cazul lui, o haină prea strâmtă, iar „Geniu” e, cumva, obosit de prea mult uz. Și încă ceva: „geniu” se mai citește și sub forma „genii”. Ori Eminescu... Pentru că, s-o spunem fără ocol, așa cum a știut El – Mihai Eminescu - să deseneze esența ultimă a românului, să-i recompună ființa și s-o așeze pe altarul nemuririi, n-a știut, nu știe și nici nu va ști nimeni să o facă. În vecii-vecilor, Amin! Silviu Rațiu

Domnul Ludovic Orban, (încă) prim-ministrul României, continuă să se țină de... șotii. (Sigur, e un fel de a zice. Un premier, chiar și într-o țară bananieră își poate permite așa ceva eventual când se oprește, seara, la gura focului, să se joace cu nepoții). Au trecut, cred, doar câteva ceasuri de când domnia sa a ieșit în față să ne anunțe că, în 6 decembrie, de alegeri, le este îngăduit să meargă la urne inclusiv celor aflați în izolare sau în carantină. Guvernul Orban sună mobilizarea inclusiv a „rezerviștilor”. E chiar așa de rău viitorul pentru liberali? Să pută chiar așa de tare a faliment electoral? Pe de o parte, la Cotroceni și la Palatul Victoria se bate clopotul în dungă pentru „ceilalți”, în special pentru PSD. De cât rău au făcut, li s-a arătat. Sunt terminați... Ei bine

El Pibe de Orro. Dieguito. Omul care a ajuns să fie venerat ca un Dumnezeu. S-a înființat o biserică unde credincioșii îi ridicau osanale. Cohorte în delir îl urmăreau numai ca să-i poate simți răsuflarea. A fost ridicat pe cele mai înalte postamente. I s-au dedicat ode. O adevărată tornadă. Un tsunami care ar fi putut schimba istoria sportului. Un prinț ce a pecetluit o pagină unică în istoria atât de agitată a fotbalului – sportul rege. Cu un pic de efort, Maradona ar fi putut rămâne în amintirea tuturor ca Unicul, ca Cel mai tare. Dar lui, lui Diego, nu i-a păsat. Nu i-a păsat că sute de mii, milioane, au văzut în el un simbol. Un idol. Diego a vrut, prea mult, să se bucure de toate așa cum s-a bucurat de golul prin care Argentina a cucerit Cupa Mondială. Diego a vrut să aibă parte