RO – vigneta

Pe YouTube circulă înregistrarea unuia din concertele lui Andree Rieu în timpul căruia a fost interpretată una din lucrările de referință ale repertoriului evanghelic mondial. Cântecul poate fi ascultat pe toate meridianele globului, iar efectul este același: interpreți și ascultători transfigurați de emoție și de o bucurie tainică. Lucrarea se intitulează „Nearer My God to Thee” (Mai aproape de Tine, Dumnezeul Meu). O lucrarea la auzul căreia, în adevăr, te simți mai aproape de Dumnezeu, oriunde te va fi ajuns din urmă cuvintele poetului. Ca de obicei, Andree Rieu a suprins și de data asta numerosul public adunat în imensa piața publică a Amsterdamului. Pe lângă orchestra lui, a reușit să aducă „pe scenă” câteva sute de instrumentiști – o imensă fanfară – care au dat o dimensiune cu a

Clotilde Armand: „Occidentul nu mai are nevoie de religie”. Pentru cei care nu o cunosc, persoana care a lansat în eter gugumănia de mai sus este nimeni alta decît unul dintre primarii unui sector al Bucureștiului. Care București, nu-i așa, este capitala țării numită România. Iar România, spre aducerea aminte a doamnei Clotilde, este o țară pe care Dumnezeu a așezat-o mai spre Răsăritul Europei, taman pe malul Mării Negre, departe, destul de departe de Occidentul care, ce să vezi, „nu mai are nevoie de religie”. Că doamna Clotilde Armand nu știe unde este situată pe hartă țara în a cărei capitală dumneaei numai ce s-a învrednicit să fie aleasă primar de sector - și cam atât - n-ar fi o problem deosebită. Problema începe de acolo de unde ar trebui ca cineva să o întrebe dacă dumneaei a

Mi se întâmplă să ies pe stradă și să fiu întâmpinat – tot mai des - de fețe ursuze, priviri încruntate sau, și mai rău, de sunete scrâșnite printre dinți pe post de salut sau ce o fi vrând ele să însemne. Adevărate icoane ale supărării. Rar, foarte rar, câte un zâmbet de copil. Și o mânuță fluturată în semn de salut. Atunci ei da, atunci e sărbătoare. Nu mai știm zâmbi. Am ajuns să ne fie greu s-o facem. Mă tem că unii nici nu mai știu cum arată un zâmbet. Unul simplu, fără fasoane, fără înflorituri de reclamă pentru paste de dinți. Ori pentru cine știe ce revistă mondenă. Un zâmbet fără „Say cheese!”, că, oricum, „Zâmbiți, vă rog!” nu se mai poartă. E, ca atâtea alte lucruri ce ne defineau până nu de mult, demodat. Supărător, chiar. Să râdem? Vai de mine, e prea mult. Costă. Și nu p

Bradul, argintiu, doi metri jumate – cumpărat. Îl găsești peste tot. Globuri, 3 seturi, scumpe – cumpărate. Beteală, douăzeci de metri – cumpărată. Bomboane de pom, numai cu umplutură și glazură de ciocolată – cumpărate (la comandă). Alte podoabe pentru brad și prin casă – două cutii mari – cumpărate. Leduri colorate, sonorizare cordless. High Tech. Cadouri – cumpărate. Inclusiv la șefi și secretare. Că dă bine și nu știi niciodată... Porcul de Crăciun – tăiat. Mai exact, cumpărat carcasă, mațe, angajat măcelar și făcut mezeluri. În spălătorie. Sau, mai simplu, cumpărat. Pe încredere, de unde să poți degusta?! Vin – este. Se găsește peste tot. Și de tot felul. Chiar și vin numai din struguri. Țuică – este. Proveniență incertă, dar parcă mai contează?! Sarmale – două oale mari. Să

Nu știu câți dintre cei ce vor citi acest eseu îl cunosc, în persoană, pe Sever Săsărman. Este și ăsta un motiv pentru care am ales să scriu, din nou, despre el. (Într-o lume în care impostura gălăgioasă face legea, modestia, conștiința propriei valori sunt considerate ca semne de slăbiciune. Din această pricină am ales, de altminteri, să derulez acest proiect despre „oameni din preajmă” – oameni care, în viață fiind, îi poți cunoaște, îi poți grăi, îi poți privi în ochi și-i poți îmbrățișa, pur și simplu. Ca semn că iei la cunoștință de ceea ce este el și ce face și, poate, îl prețuiești pentru toate astea.) Sever Săsărman mi-a fost coleg o vreme, dar a ales să părăsească o țară unde, pentru el, cuvântul „împlinire” a fost, practic, interzis. Să vii cu un titlu de laureat al unuia dintr

Copil fiind, îmi găseam cu mare greutate timp pentru o grămadă de lucruri. Prea eram ocupat cu joaca și, de la o vreme, cu cititul. De unde timp pentru aranjatul lucrurilor în dulap, pentru pus ordine printre jucării – nu că ar fost prea multe – sau, uite, pentru curățatul ghetelor, în Ajun de Moș Nicolae? Ce idee și pe moșul ăsta?! Să te țină ocupat, în Ajun, cu peria și crema de ghete!... Norocul meu a fost mereu  bunicul. De pedant ce s-a știut dintotdeauna, lustruia și ghetele mele. Fără să-mi spună, fără să-mi facă vreun reproș. Era de ajuns că-l îmbrățișam. Curățatul ghetelor – ce preludiu al unei sărbători?! Sau încondeiatul unor ouă. Ca să nu mai spun de împodobitul unui brad... Nu tu isteria amețitoare a cumpărăturilor, nu tu „Black Friday”-ul nesfârșit, de ca și cum am trăi în

Nu-i nimic special: la români se pot întâmpla lucruri ce țin de domeniul... baladei. Adică al fanteziei, al minunilor, al imposibilului turnat în poezie. Că doar nu ne putem închipui că, în realitate, ciobănașul avertizat de „Miorița” lui ar proceda, în realitate, așa cum aflăm din dulcele viers popular. După cum, în nici un alt colț de lume cât de cât civilizată și cu mintea cea de pe urmă acasă să se poată întâmpla, cum s-a întâmplat în Parlamentul României, ca un guvern investit legal de un partid, să fie dat jos tocmai de același „partid”, care l-a așezat în fruntea bucatelor. Iar mai apoi, să fie posibil ca, un așa „partid” să iasă pe primul loc în alegerile generale. Și câte nu s-ar mai găsi în istoria noastră recentă. Iar acum, de când cu scandalul „Colțescu – rasist”, iaca înc

Timpul Și dacă timpul mi-ar fi prieten și mi-ar putea vorbi mi-ar mai aduce aminte oare de nopțile târzii când rătăcit în dulce veghe uitam de el mereu și nu știam că cel ce trece nu este el ci eu DOAR EU. Versurile aparțin lui Eugen Blaj - un poet aproape necunoscut, căruia, se pare, muzele i-au dat numai imboldul, dar nu i-au și netezit cărarea. Ele știu de ce... Prea e minunată poezia pe care o scrie. Și pe care, la răstimpuri, o cântă. Cu o voce scăzută, sugrumată de emoție. O emoție de adolescent speriat că s-ar trezi purtat pe umerii unui public tălăzuind de bucurie. Așa cum, cred, și-ar fi dorit atât de mult. În nopți în care cele ce l-au furat n-au fost nici muzele, nici visele, ci nesomnul prea multor îndoieli. Până ce să descopere că timpul, chiar prieten să-i fie, l-a lă

Am purtat și eu chipiu. Cea care m-a făcut mândru că am ajuns la „Slavici” - pe numele adevărat Moise Nicoară – nu a fost, nicidecum, uniforma. Că toate erau, la vremea aceea, la fel. Atât la liceu, cât și la gimnaziu. Ponosită, făcută dintr-un material care rodea pe unde apuca, uniforma era un chin. Mai ales vara. Iar emblema – zisă și „matricolă” -  a fost unul din lucrurile cele mai umilitoare din câte am cunoscut, până atunci, în viață. Mai umilitor decât faptul de a te trimite dirigintele să te tunzi „la zero”, peste drum, la băile Simay. Părul creștea la loc și încă foarte repede. Dar emblema... Peticul acela de mătase reușea să te reducă la... Cât timp purtam vestonul de uniformă, nu mai existam ca persoană. Eram, chiar așa, doar un număr. Nimic de zis, brodat cu fir auriu pe un

Putem să fim de acord că „obrazul” Aradului este unul care trimite către o adunare de fețe zbârcite, de parcă am asista la un campionat al urâciunii. Rezultat a zeci de ani de delăsare boala e cronică. Tencuiala de pe zidurile caselor din Centru cade de ani buni. Parcurile sunt locuri unde se adună gunoaie tot așa, de pe la Revoluție încoace. Suferim de o acută lipsă de statui, monumente, mobilierul urban – atâta cât e și pe unde a fost risipit, fără nici o concepție – e sărăcăcios, fad și, în general, de nefolosit. Parcurile de copii poartă semnul unei gândiri vetuste: nici funcționalitate, nici aspect estetic, nici culoare. În acest context, nu pot decât să salut gestul unei doamne ziariste din presa locală care a dedicat un reportaj apariției unei „lucrări de artă”  în centrul orașu