Ziarul electronic al arădenilor

RO – vigneta

Cu paşaportul – și viza – la control

Cu paşaportul – și viza – la control

RO - vigneta
(Am scris această meditație în anul 2014. Am sperat atunci că lucrurile se vor schimba cât de curând. De schimbat s-au schimbat, nu-i vorbă, dar românii tot pe bază de viză pot ajunge în USA. Și e trist. O mai aștern o dată în pagină. Cine știe, poate de data asta…). Vreme îndelungată singura piedică în calea nevoii omului de a se mişca liber a fost omul însuşi. Teama, neîncrederea, uneori chiar lenea, dar şi lipsa resurselor, a banilor mai cu seamă. Şi cam atât. Apoi, nici nu se mai ştie când, au apărut paşapoartele. Unora li se năzărise că pot ridica bariere în calea semenilor lor zgândăriţi de dorul de ducă şi a venit vremea acestor „permise de trecere”. Un fel de chei universale, care să-l ajute pe titular în traversarea graniţelor, într-un fel, în escaladarea gardurilor. Ridicate de
Țara e cu noi

Țara e cu noi

RO - vigneta
Nu, nu e. Nu mai e cu noi. Noi plecăm, iar ea, țara, rămâne. Ea nu poate pleca. Ea nu pleacă nicăieri. De aia e ea, țară. Ca să rămână acolo unde a așezat-o Dumnezeu. Acolo unde îi sunt munții, dealurile, cîmpiile, apele. Și marea. …Țara e cu noi. Nu, ea nu mai e cu noi. Pentru că noi n-o mai vrem. Mai mereu noi plecăm. Și tot plecăm. Chiar și când mai venim înapoi, o facem ca să avem de unde pleca. Mulți nici schimburi curate nu-și iau, așa de repede pleacă. Către niciunde, numai să se vadă plecați. Iar țara, tot mai goală? Nu! Că vin alții. Îi chemăm noi. Iar ei, sigur, vin. Ca să umple tăcerea apăsătoare lăsată în urmă de noi. Și ce dacă nu ne pasă? Și ce dacă știm că ea rămâne și plânge înfundat când plecăm. Nici dorul nu ne mai dă târcoale. Dorul de țară, auzi, ce vorbă mai e
Un bolțar – doi bolțari – un gând despre Maramureș și nu numai

Un bolțar – doi bolțari – un gând despre Maramureș și nu numai

RO - vigneta
Prin anii ’80, secolul trecut, am petrecut – împreună cu soția mea – un concediu extraordinar în Maramureș. De locuit am locuit în Borșa, dar am profitat cât am putut de drumurile - foarte bune la acea vreme -, pentru a vizita cât mai multe locuri. Erau de văzut cât pentru încă alte două - trei concedii. O experiență colosală pe care mi-a oferit-o Țara Maramureșului, cu tot ceea ce putea ea să însemne atunci. Dar mai ales cu sentimentul foarte clar și extrem de puternic că acolo, oamenii știu foarte bine care este rostul lor. Că ei, cu modul lor de a se simți legați iremediabil de spiritul acelor locuri oferă, generos, celorlalți, un soi de garanție a perenității însăși a neamului nostru. Pe ei, îmi ziceam, nu-i poate mișca nimeni și nimic. Nici măcar presiunea regimului de atunci care,
Să vii ca să pleci din nou…

Să vii ca să pleci din nou…

RO - vigneta
Când a început urgia, au luat-o spre casă. Ce să le poți spune? Sunt români – cel puțin în acte asta sunt – și nimeni nu le poate interzice să se bucure să aibă un loc pe care să-l numească „acasă”. Deși lumea s-a schimbat foarte mult în ultimele decenii, adevărul simplu al lui „ubi casa, ubi benne” a rămas. Și va mai rămâne o vreme. Cel puțin până când „acasă” se fac cele mai bune sarmale, se taie – în mod sigur – porcul de Crăciun și se fac cei mai buni cârnați. Și cea mai bună șuncă. Și până când acasă e mama și tata – ori numai mormintele lor – e bătătura unei case a cărei ușă va fi mereu deschisă pentru tine. Nu cred că poate fi pedeapsă mai mare decât să nu ai un loc unde, că e bine, că e rău, să te poți întoarce. Mărturisesc că, atunci, nu i-am înțeles. Ce i-a apucat să se îngrăm
15 mai 2020. Într-o altă lume și într-un alt timp, ar fi fost o zi ca oricare alta

15 mai 2020. Într-o altă lume și într-un alt timp, ar fi fost o zi ca oricare alta

RO - vigneta
M-aș fi sculat târziu – de când cu pensia, parcă nu mai pot să cobor din pat cu noaptea-n cap, nici dușul matinal nu-și prea mai găsește locul în programul fiecărei zile, poate doar micul dejun se lipește de mine obsesiv, deși niște kilograme în plus ar cam trebui să-mi dea de gândit… În realitate, până la un punct așa a fost și de data asta. Ei da, până la micul dejun. Pe care, de bună seamă, nu l-am ratat. Dar a venit momentul când, conform noilor cutume, ar fi trebuit să aleg să fiu „cuminte” sau să dau drumul „monstrului”. Adică să listez „declarația”. Da, acea declarație care mi-a scos o grămadă de peri albi, pe lângă cei pe care i-am adunat de-a lungul multor ani. M-am așezat în fața tastaturii și m-am blocat: nici n-am știut dacă  să mă simt eliberat de starea de umilință greu de
Scrisoare deschisă pentru domnul director al Filarmonicii din Arad

Scrisoare deschisă pentru domnul director al Filarmonicii din Arad

RO - vigneta
Chiar așa, domnule director al Filarmonicii din Arad, ce i-a apucat pe oamenii dumneavoastră să se expună cu un videoclip în care să apară imagini absolut banale – dar, atenție, reale - și unde să se cânte – așa cum au putut ei - un fragment din Oda Bucuriei? Ce le-a venit ca, uitând pentru câteva minute de faptul că, asemenea milioanelor de semeni ai lor, sunt și ei surghiuniți în casă, că, toți împreună ar avea atâta nevoie de un semn de încurajare, fie el cât de mic, și că ei ar putea chiar să-l transmită cumva prin ceea ce Dumnezeu le-a dat – abilitatea de a da viață unui instrument?! Cum de au îndrăznit ei să realizeze – fapt ce poate fi dovedit cu probe, dacă am înțeles bine - și să lanseze în spațiu acel videoclip, subminând în felul acesta eforturile pe care o administrație vigil
Libertatea de a nu crede oricum – varianta Toma

Libertatea de a nu crede oricum – varianta Toma

RO - vigneta
Eram copil când am auzit pentru prima oară despre Toma – necredinciosul. Mai mult, încă de atunci am înțeles că nu e de bine dacă ți se spune că ești „un fel de Toma…”. Blam, stigmat chiar pentru orice om care – dintr-un motiv sau altul – refuza să creadă pur și simplu. Care cerea un argument în plus, poate o dovadă. O urmă de piron în palmă ori una de lance în coastă… În fond, ce a făcut Toma? Din punctul meu de vedere, Toma a exersat cu inteligență acea libertate pe care Însuși Dumnezeu o dă fiecărei ființe umane. Dintotdeauna. Am mai făcut trimitere la acest verset din Deuteronom 30:15 – „Iată îți pun azi înainte …” - unde Dumnezeu ne încredințează că avem deplina libertate de a alege. De a ne exprima opțiunea și apoi de a trăi conform acestei alegeri. O știm foarte bine, Dumnezeu a
Cu cine te cerți, omule?

Cu cine te cerți, omule?

RO - vigneta
De o vreme a devenit foarte interesant să te ridici și, umflându-ți pieptul, să spui că te-ai certat cu Dumnezeu. Cică ar fi foarte cool. Dar ce ți-a făcut Dumnezeu, ca să te cerți cu El? Ca să nu mai vorbim că te-aș putea întreba: ai auzit de Iov? Și dacă da, să nu-ți fost de ajuns experiența lui? Ori l-ai citit pe sărite?! Or mai fi fost și alții? Se poate, dar n-am prea auzit ca să fi făcut din asta temei de perorații ori de false „mărturii”. Dimpotrivă, cei mai mulți au ales martiriul. Au plecat însoțiți de cântări de laudă, de rugăciuni! Dar că veni vorba de ceartă, după știința mea, Cel îndreptățit să ne certe e Dumnezeu; El are toate, dar absolut toate motivele. Olarul suprem, confruntat cu lutul răzvrătindu-se. Lutul care nu are nimic mai bun de făcut decât să-și afirme perso
Fotografie mișcată

Fotografie mișcată

RO - vigneta
Duminica Învierii, undeva pe malul Mureșului. Nu departe de Catedrală. Coronavirus – restricții. Altminteri, la ora asta, aleile umbrite de sălcii în floare ar fi fost pline. Acum, ici-acolo, câte o pereche de pensionari, dincolo niște copii jucându-se precauți – distanța socială e un termen pe care și ei l-au învățat deja. Fiind pe la ora amiezii, ne putem plimba și noi, „bătrînii”, lăsându-ne mângâiați de adierea unui vânticel pornit să ne alinte cu blândețe. Și ne putem comunica Vestea cea Bună: A Înviat Hristos! Îmi zic să prelungesc nițel plăcerea de a mă lăsa mângâiat de soarele unui aprilie calm și călduros. Sunt bănci destule pe marginea aleilor, iar priveliștea spre Mureș a tonică. Orice am face noi – bun sau rău – ceea ce a creat Dumnezeu răzbate către noi. Numai să avem ochi
Metamorfoza crucii

Metamorfoza crucii

RO - vigneta
Neîndoios și, în același timp paradoxal, Iisus își încheie viața în trup, cu un strigăt al victoriei: «S-a isprăvit» (Ioan 19.30). Izbânda este a Mielului. Să știe întreg Universul că Jertfa mântuitoare a fost înfăptuită, cel rău a fost biruit. Sângele Domnului, scurs pe lemnul crucii, spală păcatul lumii. Pentru vecie. Aș vrea să ne aducem aminte că Iisus Hristos era pironit pe o cruce de lemn – instrumentul cel mai abject pe care oamenii au putut să-l inventeze pentru a-i pedepsi pe cei mai periculoși răufăcători osândiți potrivit cu legea romană. Da, Iisus – Dumnezeul întrupat – a avut parte de cel mai cumplit mod de a-și sfârși zilele. Nu trebuie să uităm: atunci când Hristos a fost pironit în cuiele trădării, ale urii, ale miciunii, imposturii, ignoranței bigote și ale lașității