RO – vigneta

Student fiind, am înregistrat cu consternare, relatarea unuia dintre iluştrii mei profesori – acad. Tudor Drăganu – care, întors dintr-o vizită pe care o făcuse în Statele Unite, ne-a povestit că a avut ocazia să se întâlnească, printre alţii, şi cu un membru al Senatului american. Faptul ca atare nu ar fi fost cu nimic de remarcat dacă profesorul nu ne-ar fi spus, zâmbind blând, că în cursul discuţiei cu distinsul senator, afabil, nu l-ar fi luat de după umeri şi nu l-ar fi întrebat cu o dezinvoltură pe care americanii o „joacă“ extraordinar:  „Şi spune-mi, dragă profesore, la voi, acolo, în România, cum mai e rezervaţiile de daci?“. Ulterior aveam să mă confrunt şi eu cu întrebarea de acum legendară, pe care americani de diverse vârste şi poziţii sociale, mi-au adresat-o la fel de nonş

Am tot amânat vizita pe care am proiectat-o cu Sever Săsărman, mai multe săptămâni. „Ce mare grabă, tabăra ține până prin 11 septembrie”, mă justificam și, parcă, mă și simțeam bine că găsesc așa o scuză bună. Apoi, Sever mi-a telefonat să-mi spună că singura zi pe care o are la dispoziție pentru acest proiect este luni, 6 septembrie. Atât. Și am pornit. Știam că tabăra de sculptură – ținta călătoriei noastre – este amenajată în parcul de la intrarea în Ineu, vis a vis de fosta cazarmă militară – un loc cum nu se poate mai potrivit. Și așa s-a și dovedit. Doar că, prima surpriză, tabăra se închisese deja, oamenii erau plecați, uneltele ridicate... Am găsit doar lucrările. O mică expoziție în aer liber, așteptându-și inaugurarea. Iată că la Ineu s-a putut, mi-am zis. Adică a fost posi

După o perioadă dureros de lungă, în timpul căreia am putut visa doar la evenimente altădată intrate în obișnuitul cotidian, a venit vremea să ne regăsim în spațiul unor evenimente culturale. Așa ne-am spus, entuziaști, la vederea afișului prin care artiștii plastici amatori ne anunțau că-și vor vernisa „salonul de vară”. Din păcate, evenimentul a fost umbrit de incidentul pe care unele persoane din „conducerea” asociației l-au provocat din motive destul de greu de decelat, după felul cum s-au derulat ele. Cu circa jumătate de oră înainte de ora deschiderii, una din expozante a fost anunțată că lucrările ei nu au fost acceptate de „juriu”, fiind invitată să și le ia și să facă ce știe cu ele. Nota bene, acea persoană are calitatea de membru al asociației și este o expozantă activă și de

E o mare bucurie atunci când ai ocazia să vezi cum își aniversează ziua de naștere un semen de-al tău. Cu atât mai mult atunci când cel sărbătorit împlinește o vârstă ca cea pe care ne-a împărtășit-o maestrul Ioan Kett Groza cu prilejul recentei sale expoziții personale: 80 de ani. Bătuți pe muchie, am putea zice. O zicem și o facem cu bucurie. Și cu nădejde. Cu nădejdea altor – nu puține – astfel de aniversări. Expoziția – închisă după o prea scurtă perioadă de vizionare – s-a distins, în primul rând, prin faptul că ea reprezintă gestul de generozitate cu care omul - Kett Groza, atât de complex și prolific în tot ceea ce înseamnă cariera sa artistică, ni s-a prezentat, la ceas aniversar. În loc să ne fi așteptat să-i batem la ușă, cu buchete de flori, cu daruri felurite, cu urări pest

La începutul verii, la Paris s-a desfășurat unul din marile turnee de tenis de peste an: Roland Garros, pe numele lui intrat de acum în istorie. La feminin, câștigătoarea a fost Barbora Krejcicova, o fată din Cehia, țara unde s-a născut și Jana Novotná. Până aici, nimic senzațional, nimic ieșit din comun: ultimii ani au consacrat – și în tenis – nume noi, tinerii iau cu asalt cu tot mai mult curaj redutele cândva deținute, cu mână forte, de adevărați titani greu, aproape imposibil de învins. Ceea ce a pus-o pe Barbora Krejcicova pe un piedestal special în ierarhia multora dintre cei care au urmărit-o la festivitatea de premiere și după aceea, au fost câteva cuvinte pe care fata aceasta absolut obișnuită le-a așternut în memoria afectivă a celor care (mai) au urechi să audă și ochi, să va

După ce anul trecut, în plină pandemie, ne-a surprins punându-ne pe masă o mostră - pe cât de surprinzătoare, pe atât de răscolitoare - de gândire lucidă, de introspecție nemiloasă într-o existență – a sa – care nu putea da nimănui, în primul rând autorului, prea multe prilejuri de satisfacții - cu atât mai puțin de mândrie – anul acesta consemnează o recidivă. Lui Eugen Blaj i-a apărut al doilea roman. (Și se întâmplă că abia ce am trecut de prima jumătate a lui 2021!...). Așa cum spuneam, în primul roman, „Exilat în propria viață”, Eugen Blaj a așezat o oglindă crudă – cum alfel poate fi o oglindă?! – între sine și cel care ar fi vrut să fie, neuitând că toate astea sunt posibie numai dacă examenul are loc „cu public”. Numai așa au rost întrebările care sfâșie, răspunsurile care, nici

Pe YouTube circulă înregistrarea unuia din concertele lui Andree Rieu în timpul căruia a fost interpretată una din lucrările de referință ale repertoriului evanghelic mondial. Cântecul poate fi ascultat pe toate meridianele globului, iar efectul este același: interpreți și ascultători transfigurați de emoție și de o bucurie tainică. Lucrarea se intitulează „Nearer My God to Thee” (Mai aproape de Tine, Dumnezeul Meu). O lucrarea la auzul căreia, în adevăr, te simți mai aproape de Dumnezeu, oriunde te va fi ajuns din urmă cuvintele poetului. Ca de obicei, Andree Rieu a suprins și de data asta numerosul public adunat în imensa piața publică a Amsterdamului. Pe lângă orchestra lui, a reușit să aducă „pe scenă” câteva sute de instrumentiști – o imensă fanfară – care au dat o dimensiune cu a

Clotilde Armand: „Occidentul nu mai are nevoie de religie”. Pentru cei care nu o cunosc, persoana care a lansat în eter gugumănia de mai sus este nimeni alta decît unul dintre primarii unui sector al Bucureștiului. Care București, nu-i așa, este capitala țării numită România. Iar România, spre aducerea aminte a doamnei Clotilde, este o țară pe care Dumnezeu a așezat-o mai spre Răsăritul Europei, taman pe malul Mării Negre, departe, destul de departe de Occidentul care, ce să vezi, „nu mai are nevoie de religie”. Că doamna Clotilde Armand nu știe unde este situată pe hartă țara în a cărei capitală dumneaei numai ce s-a învrednicit să fie aleasă primar de sector - și cam atât - n-ar fi o problem deosebită. Problema începe de acolo de unde ar trebui ca cineva să o întrebe dacă dumneaei a

Mi se întâmplă să ies pe stradă și să fiu întâmpinat – tot mai des - de fețe ursuze, priviri încruntate sau, și mai rău, de sunete scrâșnite printre dinți pe post de salut sau ce o fi vrând ele să însemne. Adevărate icoane ale supărării. Rar, foarte rar, câte un zâmbet de copil. Și o mânuță fluturată în semn de salut. Atunci ei da, atunci e sărbătoare. Nu mai știm zâmbi. Am ajuns să ne fie greu s-o facem. Mă tem că unii nici nu mai știu cum arată un zâmbet. Unul simplu, fără fasoane, fără înflorituri de reclamă pentru paste de dinți. Ori pentru cine știe ce revistă mondenă. Un zâmbet fără „Say cheese!”, că, oricum, „Zâmbiți, vă rog!” nu se mai poartă. E, ca atâtea alte lucruri ce ne defineau până nu de mult, demodat. Supărător, chiar. Să râdem? Vai de mine, e prea mult. Costă. Și nu p

Bradul, argintiu, doi metri jumate – cumpărat. Îl găsești peste tot. Globuri, 3 seturi, scumpe – cumpărate. Beteală, douăzeci de metri – cumpărată. Bomboane de pom, numai cu umplutură și glazură de ciocolată – cumpărate (la comandă). Alte podoabe pentru brad și prin casă – două cutii mari – cumpărate. Leduri colorate, sonorizare cordless. High Tech. Cadouri – cumpărate. Inclusiv la șefi și secretare. Că dă bine și nu știi niciodată... Porcul de Crăciun – tăiat. Mai exact, cumpărat carcasă, mațe, angajat măcelar și făcut mezeluri. În spălătorie. Sau, mai simplu, cumpărat. Pe încredere, de unde să poți degusta?! Vin – este. Se găsește peste tot. Și de tot felul. Chiar și vin numai din struguri. Țuică – este. Proveniență incertă, dar parcă mai contează?! Sarmale – două oale mari. Să