RO – vigneta

Adeseori credem că nu prea mai e mare lucru de spus. Că marile întâmplări ale omenirii s-au petrecut deja și că nimic nou nu ni se mai poate derula prin fața ochilor. E o impresie (?) de plictis care se furișează, insidios, printre orele vieții noastre, lăsând în urmă o dâră de lehamite. Cum altfel să explici astenia care cuprinde lumea, mai ales atunci când este vorba de artă?! Nu că în celelalte teritorii ale existenței cotidiene a omului modern ar fi mai multe semne de agitație. (Desigur, mă refer la agitația care mai și rodește, nu doar... agită). Ne trezim tot mai des acaparați de sumedenie de porniri funciare cu orizontul neînchipuit de îngust (apartament la bloc, mașină second hand și altele asemeni), mustind de platitudinea dorului nesățios după ban, după clinchetul efemer al ț

De la o vreme descoperim tot  mai des că una din puținele revelații ale zilei a devenit ușurarea pe care o simțim atunci când nu mai auzim bolboroseala angoaselor, cavalcada vacarmului de mii de decibeli aberanți,vâjâitul frustrărilor, tropotul de placheuri uzate al incertitudinilor ce ne inundă cotidianul. Și, culmea, dependența de zgomot, ca și condiție însăși a vieții, a ajuns, pentru cei mai mulți, malignă. Până într-atât că, de se nimeresc într-un loc mai liniștit, sunt mulți cei care, tresar speriați și se-apucă, așa, pur și simplu, să facă gălăgie. Să lărmuiască. Oricum s-ar produce, larmă să fie. Fugim „în natură”, dar cărăm după noi tehnologie cât încape, să nu cumva să ne strivească liniștea pădurilor seculare, ori cea a lacurilor, deschizându-ne calea spre albastrul de deasu

Tot mai multă lume trimite un semnal pe care, dacă trăiești cu ochii și cu urechile deschise către cele patru vânturi, nu poți să nu-l percepi. De dimineața, până seara, de luni, până luni. Mereu. Tot mai multă lume „își” comunică nevoia de a Comunica. O nevoie reală, neașteptat de reală și de profundă. Un paradox, ar zice mulți. Cum adică, în secolul al XXI-lea ne mai punem problema comunicării? Cu tehnologia 5G bătându-ne frenetic la ușă, mai avem probleme de comunicare. Și totuși. Patru oameni, șezând pe scaune în jurul unei mese, înconjurată, la rându-i, de alte mese, cu alte persoane așezate pe scaune. Fiecare cu câte un telefon mobil în față. Degetele aleargă febril pe tastatură, ai zice că e un concurs de viteză, cine tastează mai repede, mai repede, nici nu are importanță ce,

În cursul unei zile folosim un volum uimitor de cuvinte cu ajutorul cărora reușim să comunicăm – ori să împiedicăm o comunicare reală – să ne facem înțeleși – ori să ajungem până în pragul dezastrului – să ne facem prieteni – ori dușmani pentru o viață și dincolo de ea. Într-o lume în care lucrurile se leagă și se dezleagă prin cuvinte rostuite în limbi, graiuri ori rostiri începătoare, ne distingem și noi, românii, cu una din limbile despre care o mulțime de oameni – de-ai locului, dar și din străinătăți - au articulat lucruri pe care, de nu am ști că-s adevărate, cu greu le-am crede. Rămânând cu ale noastre, s-o zicem pe cea care ne unge – sau ar trebui s-o facă! – la inimă: „Mult e dulce și frumoasă, limba ce-o vorbim...”. Un vers pe care-l simt venindu-ne din depărtări și despre car

Motto: Am aflat că anul acesta și-a aniversat cea de a 74-a zi de naștere. Să-i dea Dumnezeu sănătate și viață lungă! Mă știu cu el de prin clasa a șasea sau șaptea. Atunci jucam – și eu, și el – handbal.  El, la „Oituz” - avându-l ca dascăl pe minunatul și atât de nedreptățitul profesor Boancă – eu, la „Șega”, cu un alt nedreptățit, Romeo Putin – un tip de care nu puteai decât să te îndrăgostești: de erai fată, pentru că era un macho fermecător, de erai băiat, pentru că știa să te facă să te simți puternic, abil, isteț; toate într-unul singur: învingătorul. Am jucat câteva derbiuri, „Oituz” versus „Șega“ și, acum, după peste șaizeci de ani, nici nu mai contează scorul acestor confruntări. Cu mintea mea de atunci, au fost epice. M-a lobat, de pe extremă, de zeci ori când am zis că aș put

O mărturisire târzie: până să-mi sublinieze Nelu Moț numele lui pe un repertoriu de concert dactilografiat în grabă, cu nu puține greșeli – „Muzică corală românească contemporană” - nici nu auzisem despre el. „El e fratele Caciora. Ați auzit de el, nu?!”. Nu, nu auzisem de el, iar motivul era foarte simplu: fiind „frate”, nu era cultivat de oficialități. Mă și mir, retrospectiv, că a fost inclus pe lista cu pricina. Mai târziu, am avut ocazia să-i stau în preajmă. Să-i strâng mâna. Și să-i aud vorba: blândă, venind din adâncuri cu care nu te prea întâlnești. Chiar așa, nu l-am auzit niciodată rostindu-și discursul cu o intensitate mai mare de un „piano-pianissimo” cu un timbru plăcut de bariton. Așa să fie? Nu știu și, până la urmă, nici nu știu dacă asta îl deosebește ca persoană. E

(Am scris această meditație în anul 2014. Am sperat atunci că lucrurile se vor schimba cât de curând. De schimbat s-au schimbat, nu-i vorbă, dar românii tot pe bază de viză pot ajunge în USA. Și e trist. O mai aștern o dată în pagină. Cine știe, poate de data asta…). Vreme îndelungată singura piedică în calea nevoii omului de a se mişca liber a fost omul însuşi. Teama, neîncrederea, uneori chiar lenea, dar şi lipsa resurselor, a banilor mai cu seamă. Şi cam atât. Apoi, nici nu se mai ştie când, au apărut paşapoartele. Unora li se năzărise că pot ridica bariere în calea semenilor lor zgândăriţi de dorul de ducă şi a venit vremea acestor „permise de trecere”. Un fel de chei universale, care să-l ajute pe titular în traversarea graniţelor, într-un fel, în escaladarea gardurilor. Ridicate de

Nu, nu e. Nu mai e cu noi. Noi plecăm, iar ea, țara, rămâne. Ea nu poate pleca. Ea nu pleacă nicăieri. De aia e ea, țară. Ca să rămână acolo unde a așezat-o Dumnezeu. Acolo unde îi sunt munții, dealurile, cîmpiile, apele. Și marea. …Țara e cu noi. Nu, ea nu mai e cu noi. Pentru că noi n-o mai vrem. Mai mereu noi plecăm. Și tot plecăm. Chiar și când mai venim înapoi, o facem ca să avem de unde pleca. Mulți nici schimburi curate nu-și iau, așa de repede pleacă. Către niciunde, numai să se vadă plecați. Iar țara, tot mai goală? Nu! Că vin alții. Îi chemăm noi. Iar ei, sigur, vin. Ca să umple tăcerea apăsătoare lăsată în urmă de noi. Și ce dacă nu ne pasă? Și ce dacă știm că ea rămâne și plânge înfundat când plecăm. Nici dorul nu ne mai dă târcoale. Dorul de țară, auzi, ce vorbă mai e

Prin anii ’80, secolul trecut, am petrecut – împreună cu soția mea – un concediu extraordinar în Maramureș. De locuit am locuit în Borșa, dar am profitat cât am putut de drumurile - foarte bune la acea vreme -, pentru a vizita cât mai multe locuri. Erau de văzut cât pentru încă alte două - trei concedii. O experiență colosală pe care mi-a oferit-o Țara Maramureșului, cu tot ceea ce putea ea să însemne atunci. Dar mai ales cu sentimentul foarte clar și extrem de puternic că acolo, oamenii știu foarte bine care este rostul lor. Că ei, cu modul lor de a se simți legați iremediabil de spiritul acelor locuri oferă, generos, celorlalți, un soi de garanție a perenității însăși a neamului nostru. Pe ei, îmi ziceam, nu-i poate mișca nimeni și nimic. Nici măcar presiunea regimului de atunci care,

Când a început urgia, au luat-o spre casă. Ce să le poți spune? Sunt români – cel puțin în acte asta sunt – și nimeni nu le poate interzice să se bucure să aibă un loc pe care să-l numească „acasă”. Deși lumea s-a schimbat foarte mult în ultimele decenii, adevărul simplu al lui „ubi casa, ubi benne” a rămas. Și va mai rămâne o vreme. Cel puțin până când „acasă” se fac cele mai bune sarmale, se taie – în mod sigur – porcul de Crăciun și se fac cei mai buni cârnați. Și cea mai bună șuncă. Și până când acasă e mama și tata – ori numai mormintele lor – e bătătura unei case a cărei ușă va fi mereu deschisă pentru tine. Nu cred că poate fi pedeapsă mai mare decât să nu ai un loc unde, că e bine, că e rău, să te poți întoarce. Mărturisesc că, atunci, nu i-am înțeles. Ce i-a apucat să se îngrăm