Ziarul electronic al arădenilor

RO – vigneta

Mulțumim, Annamaria More Saghi

Mulțumim, Annamaria More Saghi

RO - vigneta
Cine cunoaște povestea vieții doamnei Annamaria More Saghi știe că ea este o mărturie a unui destin zbuciumat, cu suișuri și coborâșuri, câte mulți dintre noi nu cred că le-ar putea duce. Și, cu toate astea… De fiecare dată când artista a apărut cu lucrări în fața publicului – de aici și de oriunde - altundeva - a împărtășit privitorilor un mesaj puternic, de un optimism robust și bucuria de a ne dărui frumosul. Fie că a fost vorba de pasiunea domniei sale de o viață - tapiseria, fie că a ales să ne vorbească prin intermediul culorilor înmuiate, parcă, în roua dimineții, ori, iată, în recent vernisata sa mini-expoziție, cu ajutorul creionului aproape uitat și, oricum, deloc bine venit într-o lume cvasidigitalizată, Annamaria Saghi ne-a oferit tot atâtea prilejuri de a redescoperi imense
Vernisajul celor de la Ion Andreescu…

Vernisajul celor de la Ion Andreescu…

RO - vigneta
Plecat fiind din oraș, aflu din presă că a fost vernisat Salonul de iarnă 2020 al Cenaclului „Ion Andreescu”. Am găsit, mai apoi, pe Facebook, o mulțime de  imagini luate de neobositul și mereu atentul Vasile Zărăndan de la fața locului. Reportajul entuziast al unuia din cei mai destoinici fotoreporteri arădeni ai ultimelor decenii, o persoană tonică, al cărui zâmbet înviorează, bine dispune, a fost sugestiv și m-a lăsat să înțeleg un prim lucru: vernisajul a fost, din nou, o sărbătoare. De altminteri, o spun fără ezitare: Cenaclul de artă plastică „Ion Andreescu” prilejuiește astfel de trăiri cu o frecvență parcă tot mai înaltă, de la an la an. Ceea ce părea să fie pierdut după ce sala de expoziție de pe strada V. Alecsandri a primit – oare de ce? - o altă destinație, iar Pavel Alaszu,
Iată vin colindătorii (II)

Iată vin colindătorii (II)

RO - vigneta
Am promis că voi scrie despre cum vin colindătorii și mi-am adus aminte de anii de dinainte de 1989, la vremea când colindele ajunseseră un fel de cântece suspecte, prea vorbeau ele despre „noaptea sfîntă”, despre iesle, despre niște personaje ciudate – magii – și despre steaua care-i călăuzea – cum să ne conducă altcineva decât…?! (La unul din ultimele concerte organizate de Filarmonica din Arad au venit niște „tovarăși” să verifice lista lucrărilor, să corespundă din punct de vedere… ideologic, vezi bine. Mare le-a fost ușurarea când au auzit de mai multe ori referirile la Moș Gerilă și la… păstori: „Asta da, dă bine, țărănimea noastră muncitoare…”). Oricum și chiar împotriva vremilor, arădenii și-au luminat, așa cum s-a putut, Ajunul cu colinde. Chiar și atunci când bradul lipsea. Era
Gânduri la un vernisaj

Gânduri la un vernisaj

RO - vigneta
Anamaria Şerban, Diana Serghiuţă - Popa, Onisim Colta, Rudolf Kocsis, Laurian Popa, Cosmin Moldovan, Iosif Stroia şi Adrian Sandu sunt opt artişti arădeni care se reunesc într-o expoziţie ce își va deschide porțile sîmbătă, 14 decembrie 2019, la Muzeul de Artă, sala „Ovidiu Maitek”. Primo: știrea e găzduită de toate sursele media locale, iar lucrul acesta este un prim semnal pozitiv: e clar că media arădeană simte alături de artiști și vrea ca publicul să fie informat cât mai prompt și mai documentat, despre un eveniment ce se anunță, încă înainte de a fi inaugurat, de real interes. În al doilea rând: într-o lume care își caută identitatea, fenomenul artistic este un motor puternic, apt să pună în mișcare energii pe care, altminteri, lumea contemporană tinde să le lase în adormire. Acum
Iată vin colindătorii…

Iată vin colindătorii…

RO - vigneta
O întrebare, aparent naivă, pusă de un „user” pe Facebook, m-a făcut să tresar, iar mai apoi mi-a adus aminte că, de niște ani încoace, s-au trezit unii români că ar avea o mare problemă. „Spuneți-mi și mie, unde este scris în Biblie să sărbătorim Crăciunul?! E de la Dumnezeu sau e de la păgâni!?”. M-am întristat. Dacă omul a fost sincer, e trist că mai există și azi cineva care să pună o astfel de întrebare, mai cu seamă dacă mă gândesc că ea vine din partea cuiva care trebuie să fi auzit, măcar în trecere, de Biblie, dar și de colinde. Dacă e un fățarnic, e cu atât mai trist. Pentru el și pentru alții ca el – nu puțini, în ultima vreme – pentru că lasă atâta întuneric să le intre în inimă și-n suflet. Înainte de 1989, vremurile au fost potrivnice sărbătorilor. În general, dar mai al
După 30 de ani

După 30 de ani

RO - vigneta
Au trecut trei decenii. Nici nu știu cum, dar calendarul e necruțător: s-au scurs 30 de ani din momentul în care am primit o nouă șansă. Nu că noi, ca români, am fi avut prea multe, că ne-ar fi prisosit de-a lungul istoriei. Deși Dumnezeu ne-a așezat într-o țară binecuvîntată cum puține sunt, nu ne-am prea întrecut să facem în așa fel încât și viața noastră să arate un tablou așișderea. Nu-i vorbă, am avut câteva momente astrale, când oricine își putea zice că e român, putea să o facă plin de o mândrie îndreptățită. Numai că, de cele mai multe ori, au fost, trebuie să o spunem și pe asta, rezultatul unor performanțe individuale, fapte memorabile ale unor oameni luați unul câte unul iar ceilalți, poporul n-a făcut mult mai mult decât să-și însușească succesul, să și-l revendice ca și cum
Despre libertate, după 30 de ani

Despre libertate, după 30 de ani

RO - vigneta
Și ce ne-am mai bucurat!? Și cum am mai sărit în sus că o să fie bine. Și că o să fie soare și pe ulița noastră! Că o să fim, în fine, liberi! Nu cred să fi fost prea mulți – poate chiar deloc! – cei care să nu fi avut clipa lor de fericire – cât să fi fost ea, dar tot a fost! Fiecare român care a trăit acele zile uluitoare și-a putut pune mâna pe inimă, ca să mărturisească fără grijă că a venit și vremea noastră. Adică a tuturor românilor, oriunde s-ar fi aflat ei. Dar mai ales a celor care vedeam, după atâta noapte, cum se deschid ferestrele și cum o să ne inunde lumina viguroasă a soarelui. Așa am crezut și cum am mai protestat când alde Silviu Brucan ne-a anunțat că or să treacă pe puțin 20 de ani până să-nceapă. Să fie bine, vreau să zic, să fim liberi în sensul, cât de cât, real
Întîmplări banale. Sau poate nu chiar

Întîmplări banale. Sau poate nu chiar

RO - vigneta
Așa le-aș numi dacă... Dacă, în realitate, ele nu și-ar pune pecetea pe existența noastră cotidiană într-un fel sau altul, când plăcut, când stânjenitor. Și dacă ele, prin repetare, nu ar deveni dureroase și dacă nu ar ajunge să determine apariția unui sindrom. Sindromul de teamă. Chiar și de umbra care nu-i a ta, dar care, din întâmplare, se lungește în urma pașilor tăi. Pe vremea „Geniului din Carpați” știai că teama e una din constantele unui imens aparat de propagandă, ale cărui tentacule te îmbrățișau inexorabil și te țineau așa cât voiau ele. Nici nu te lăsau să mori, dar nici de trăit nu te puteai lăuda că trăiești cine știe cum. Și a venit ziua izbăvirii. Și am zis că, gata, am scăpat. O să putem gusta și noi din dulcea licoare a libertății. O să putem fi noi înșine oriunde ne-
Vă rog, nu vă ucideți copiii!

Vă rog, nu vă ucideți copiii!

RO - vigneta
În urmă cu niște ani, am cunoscut un caz privind un accident rutier urât la intersecția străzii 6 Vînători cu șoseaua de centură. Mașina condusă de cel pe care am încercat să-l apăr a fost izbită de un alt autoturism care mergea spre Nădlac, clientul meu oprind neglijent în dreptul indicatorului STOP. Mașina i-a fost răsucită de vreo două ori, ajungând în celălalt capăt al intersecției… El și soția lui au scăpat teferi. Le-a murit copilul de câțiva anișori. Îl așezaseră pe bancheta din spate, cu gândul că vă sta cuminte acolo – era un copil cu totul deosebit băiețelul acela, chiar așa! Izbitura laterală l-a proiectat pe geamul ușii din spate dreapta, lăsat deschis din pricină că era foarte cald în ziua aceea. Nu trebuie să spun că sărmanul n-a avut nici o șansă. Mașina nu era dotată cu s
Julia – Sau de ce nu mai știu oamenii să zîmbească

Julia – Sau de ce nu mai știu oamenii să zîmbească

RO - vigneta
Julia este o fetiță de opt ani, curioasă și plină de vitalitate. A venit în vara aceasta, pentru prima dată, în România. A auzit ea lucruri interesante despre locul acesta dar, până la urmă, ea a vrut să afle cât mai multe despre orașul unde s-a născut și a copilărit tatăl ei. Nu a venit singură. Frățiorul ei, Ian, și-a adus cu el și jucăria preferată: un cățeluș din catifea, purtând la gât o funtă roșie imensă. De cum au ajuns – și după ce au reușit, neașteptat de repede, să se adapteze la fusul orar -, au insistat să iasă la plimbare. Aveau multe de văzut. O întreagă listă, întocmită, pesemne, în serile de dinaintea plecării, când au insistat pe lângă tatăl lor să le mai spună – a câta oară? – povestea copilăriei lui. Au vrut să vadă cartierul Vlaicu, Lacul din Pădurice, Liceul „Moise