Ziarul electronic al arădenilor

RO – vigneta

Naveta – ce chestie grea?!

Naveta – ce chestie grea?!

RO - vigneta
Pe domnul judecător Zoltan Gasser l-am apucat în anii când domnia sa își celebra... zenitul. Ajunsese la vârsta când își putea pregăti statutul de pensionar, iar lucrul acesta devenea tot mai vizibil, de cum treceau zilele, săptămânile care-l despărțeau de momentul când își va putea pune tocul jos și roba în cuier. Ce mi s-a părut de apreciat a fost faptul că, nici măcar o clipă, domnia sa nu a încercat să braveze, afișând o falsă dorință de a ține stindarul ridicat până în pânzele albe. Am descoperit – eu fiind proaspăt procuror stagiar la vremea aceea – o persoană care și-a acceptat cu demnitate limitele, dar care, la răstimpuri, n-a ezitat să ne mai arate sclipiri din ceea ce a reprezentat o carieră remarabilă de judecător. Am asistat la numeroase momente antologice, când dumnealui a
Vichentie Șerb – o pledoarie fără cusur

Vichentie Șerb – o pledoarie fără cusur

RO - vigneta
Consecvent cu angajamentul făcut în urmă cu ceva timp – acela de a încerca să pun cap la cap un serial cu întâmplări, amintiri din lumea atât de diversă și colorată a Justiției - azi am să vă propun o altă personalitate, surprinzătoare, poate dacă ar fi să o analizăm strict după criterii de contribuții academice sau de succese notabile în carieră. Spun asta cu toate că personajul pe care îl voi prezenta în continuare s-a bucurat, în epocă, de o popularitate câștigată pe merit. Pe undeva, aș vrea ca aceasta să fie o parte din tâlcul ascuns al acestei povești. Pe domnul Vichentie Șerb, devenit celebru prin supranumele de „Hepi” (probabil Happy), l-am întâlnit pentru prima oară pe vremea când eram student la Drept, în anul II. Venisem în vacanța de Crăciun acasă, iar colegul meu de an, Ioni
Justiție în pantaloni scurți

Justiție în pantaloni scurți

RO - vigneta
Nu știu câți își mai aduc aminte de anii când domnul Mircea Pat a îmbogățit cu personalitatea sa tabloul atât de variat al magistraților arădeni. Pot spune fără teama că aș greși, că el a reușit să se remarce de la bun început, chiar că nu a fost un geniu al buchiei legii și nici vreun „june prim” monden. Mircea Pat s-a impus prin modul său original în care și-a compus relația cu profesia și, implicit, cu mediul în care și-a exercitat-o. Nimic din ceea ce poate desemna un „portret robot” al magistratului ideal nu s-a potrivit cu el: nu s-a lipit de el nici rigiditatea, nici vorba excesiv rotunjită a sentințelor pronunțate cu ostentație, n-a știut – sau nici nu o fi vrut -  să fie (prea) autoritar, abordând, în schimb, ședințele de judecată pe care le prezida cu o lejeritate din care nu li
O întâmplare cu judecătorul Nicolae Oprean

O întâmplare cu judecătorul Nicolae Oprean

RO - vigneta
Horea Oprean este, fără îndoială, o persoană cunoscută printre arădeni. Și nu numai. Câți își mai aduc aminte, oare, de judecătorul Nicolae Oprean, nu mai puțin ilustrul tată al lui Horea?! L-am cunoscut la vremea când, stagiar fiind, descopeream frumusețea de templu a Palatului de Justiție și pe cei care se străduiau – nu fără rezultate – să o slujească: judecători, procurori, avocați și tot alaiul de grefieri, aprozi și atâția alții. Cu timpul, cum e și firesc, am reușit să-mi decantez emoțiile, impresiile, sentimentele și să alcătuiesc o numai de mine știută listă a preferaților. A celor pe care i-am prețuit pentru profesionalism, pentru probitate, pentru cultură, pe cât de diversă, pe atât de profundă și, nu în ultimul rând, pentru eleganță – în stil și în exprimare profesională. Do
Imagini dintr-un nedorit film despre democrație (episodul II)

Imagini dintr-un nedorit film despre democrație (episodul II)

RO - vigneta
Am promis, atunci când am terminat episodul dedicat parlamentarilor care părăsesc câmpul de bătălie, că voi încerca să continui. Îmi ziceam că există suficient material de explorat și că mi se pare important să ne ocupăm, măcar pentru câteva minute, de acest subiect, mai mult decât actual. Nu de alta, dar suntem într-un an electoral ce se anunță interesant – cel puțin – iar pe de altă parte, modul cum evoluează (?) democrația în lumea de azi nu ne poate fi indiferent. Chiar deloc. În episodul de astăzi propun să aruncăm o privire în... ograda noastră. Să privim, un pic, la felul cum se desfășoară lucrurile în Parlamentul României. N-am să radiografiez în detaliu activitatea forului legislativ de la București pentru că, în primul rând, nu am suficiente date pentru așa ceva, iar în al do
O întâmplare cu Mircea Adamovici

O întâmplare cu Mircea Adamovici

RO - vigneta
Nu știu câți dintre cei care vor citi această poveste îl cunosc pe Mircea Adamovici, dar cei care-l știu vor putea mărturisi - așa cum o fac eu - că au ratat ocazia de a întâlni un om deosebit. Pentru că Mircea Adamovici face parte din acea categorie de oameni a căror prezență poate umple de sens o existență altminteri alunecând către un oarece tern și confuz. Mircea a fost, este și va rămâne un personaj despre care aș zice, parafrazînd un poet român, că de nu ar trăi alături de noi, el ar fi trebuit inventat. Desigur, imaginea poate fi influențată de faptul că îl cunosc pe Mircea aproape de când... mă cunosc pe mine și sunt pregătit să suport acuzele de subiectivism. Cu toate acestea, îmi iau îndrăzneala să repet: cine a avut ocazia să se intersecteze, chiar și pe durata câtorva minute
Despre democrație – secvențe dintr-un nedorit jurnal de actualități

Despre democrație – secvențe dintr-un nedorit jurnal de actualități

RO - vigneta
Zilele trecute, atunci când în Palamentul de la Budapesta a fost programată alegerea noului președinte al Ungariei, membrii partidelor de opoziție au părăsit în mod demonstrativ sala. Ca în jocul acela din copilărie cu „m-am supărat, îmi iau jucăriile și plec”! De ce spun asta? Ce legătură să aibă asta cu democrația? Simplu: atunci când alegătorii trimit pe cineva în Parlament, ei îl învestesc cu un mandat: acela de a-i reprezenta. Asta e una din esențele democrației parlamentare – poporul este reprezentat în For de aleșii săi. Problema e că, din moment ce ai acceptat votul poporului, tu, parlamentar nu te mai reprezinți (doar) pe tine. Nu mai ești, cum ar veni, o persoană oarecare. Ești alesul poporului și trebuie să fii, în această calitate, vocea poporului. Că poporul este de acord
Cuvinte bolnave la români – Recunoștință

Cuvinte bolnave la români – Recunoștință

RO - vigneta
O privire aruncată în dicționar ne dă ocazia să constatăm cât de diverse pot fi tâlcuirile unui cuvânt aparent banal, cum este „recunoștință”. Cu riscul de a fi suspectat de nostalgie, voi declara că au fost vremuri în care chiar și la noi, românii, acest cuvânt s-a regăsit foarte des în întâmplările vieții cotidiene. Oamenii nu se sfiau să îl folosească într-un așa numit fond principal de cuvinte, dar și să-l trăiască. Așa cum se definește el: un sentiment de recunoaștere a datoriei (morale) față de un binefăcător. Recunoștința nu era doar o chestiune de fluturat pe buzele unse cu miere. Ea desemna gesturi, manifestări individuale și/sau de grup care înseninau zilele românilor. Adică, vreau să spun, românii știau ce înseamnă să fii recunoscător și cum să faci ca lucrul acesta să fie cu
Ernest Vadasz – sau cum poți face din zâmbet marcă înregistrată

Ernest Vadasz – sau cum poți face din zâmbet marcă înregistrată

RO - vigneta
Nu mi-a fost professor, dar drumurile ni s-au încrucișat de nenumărate ori în viață. La „Slavici” (fostul și actualul „Moise Nicoară”), liceul unde mi-am petrecut, cu bucurie, adolescența, sportul care aduna cei mai mulți practicanți, în acei ani, era atletismul, dar și baschetul era destul de bine reprezentat. Numai că… Numai că, în acei ani, Liceul nr. 11 (astăzi „Csiki Gergely”) domina fără drept de apel competițiile de baschet, atât pe plan local și regional, având, după câte îmi amintesc, succese, cât și la „naționale”. Practic, în Arad nu era cine să-i învingă. Am jucat de două ori cu ei, o dată în sala noastră, iar a doua oară într-o sală care funcționa deasupra cinematografului „Mureșului”. (Nu voi ști niciodată cum a fost amenajată sala aceea – folosită, probabil, ca sală de ba
Despre Maria Balea, așa cum cred că se cuvine

Despre Maria Balea, așa cum cred că se cuvine

RO - vigneta
„Ce i-o fi venit să-și aducă lucrările acestea tocmai aici, la Galeria Alfa?!” – mi-am zis la câteva minute după ce am pătruns în sala de pe Bulevardul Revoluției, ca să vizionez expoziția doamnei Maria Balea. Era pe la ora 3.00, într-o după amiază de februarie, iar acolo, în sala de expunere, era o lumină plăpândă cum o știam de la bun început. Galeria Alfa a fost, la vremea când și-a deschis porțile, un fel de cadou otrăvit al oficialităților din acea vreme, pentru artiștii plastici arădeni. „Să nu mai spuneți că nu aveți unde expune. Unde mai pui că e ultracentrală!?” - păreau să spună șefii de atunci, mai cu seamă că s-au învrednicit să facă și niște investiții în amenajarea spațiului: ferestre mari, vitrate, pereții neteziți și zugraviți într-o nuanță cât să ofere contrastul necesar