RO – vigneta

Un tânăr corifeu plin de râvnă zice, într-o frumoasă duminică de septembrie: „Fraților, auziți ce lumină am primit: dacă mergem, să zicem, să jucăm fotbal, scopul nostru să nu fie acela de a câștiga jocul, ci doar acela de a ne relaționa unii cu alții... De aceea, chiar dacă unii dintre cei prezenți habar nu au de acest sport, vă zic că și ei trebuie lăsați să intre pe teren... Important e să stabilim relații, înțelegeți fraților, re-la-ții!...”. Aparent, perorația lui într-o problemă acută a zilelor noastre sună atrăgător, mai cu seamă pentru cei ce-și petrec timpul împărțindu-și singurătatea cu ei înșiși. Pe zi ce trece, însingurarea pune stăpânire pe tot mai mulți dintre noi și asta constituie încă un paradox al vremilor: suntem din ce în ce mai mulți, „de speriat” de mulți, cum zic un

„Și totuși există iubire”... Deși devine din ce în ce mai greu, cred că Adrian Păunescu a știut – și cu această poezie – ce vrea să spună. Chiar dacă o mulțime de capete înfierbântate se chinuie, în fiecare zi și cheltuind averi incomensurabile, să ucidă iubirea, ea există și va exista. Până la capăt! Luni dimineața, prima zi de școală. Eu, pensionar încă „tînăr”, încerc să mai răpesc soarelui câteva raze rămase de pe urma arșiței ce dogorea Pământul cu doar câteva zile în urmă. În parcul de pe malul Mureșului, umbrele verii se furișează în foșnet de frunze deja ruginii. E liniște în parc. O liniște oarecum nefirească după dezlănțuirea de copilărie veselă a vacanței abia încheiate. Băncile, cele mai multe din ele neocupate, plutesc, parcă, în aburii unor iubiri trecute. Ici-colo, c

„Bolt în Oradea: măsuri suplimentare de siguranță și ordine sau... «la revedere»?” Reproduc un titlu din cotidianul on line bihon.ro. Articolul detaliază situația în care se află orașul de pe Crișuri în privința invaziei trotinetelor electrice și planul pe care Primăria de acolo îl pregătește pentru rezolvarea unei probleme devenită critică.Și acolo!... Se pare că apariția acestor jucării pentru mari și mici a prins nepregătite comunitățile locale din România. Și nu numai. Sigur că da, tentația a fost, de la bun început, mare. Dacă le privești cum străpung distanțele, cu iuțeală și agilitate, aceste „gadget”-uri îți iau fața. Neîndoios. Și care primar, preocupat să adune voturi – mai cu seamă ale celor tineri – nu va marșa la o asemenea șansă de a marca puncte valoroase?! Nimic rău,

Hei rup cu Bibi și ai săi! Mediul public este plin de știri de tot felul despre criza resurselor, despre faptul că trebuie să ne pregătim să tăiem din consum. Mai ales din consumul de gaz și de curent electric. Deocamdată, însă, lucrurile se opresc, în general, la declarații de intenții. Nimeni nu se grăbește să „sară la cap” și bine face. Doar primarul nostru și „echipa” lui s-au gândit că ar fi bine să iasă în față cu o inițitivă. Pe care nimeni nu le-a cerut-o în mod explicit. Și ce s-au apucat ei să facă? După ce, cu niște săptămâni în urmă, au anunțat că vor scurta perioada de funcționare a iluminatului public din oraș – seara, mai târziu, în zori, mai devreme – au decis să pluseze și să mai scurteze cu câte o oră. Altfel spus, să lungească timpul cât pe străzile din Arad oamenii

După ce am citit o relatare a ceea ce se petrece în Arad, pe strada Mețianu. Întinsă către cel mai apropiat trecător. Un tremur ușor – se vede că nu-l poate stăpâni - omul e una cu peretele, iar țoalele curg de pe el. Nici glas nu mai are. Cineva trece pe lângă el, întinde palma și mângâie cățelul care stă de pază lângă cel ce cerșește. Un altul se îndreaptă spre cel cu palma întinsă și-l plesnește cu palma peste față, hotărât, cu sete:„Puturosule, asta meriți!”. În timp ce pleacă, își șterge palma cu o batistă umedă. Îmbibată într-un ser antiseptic. Și antibacterian. ...O palmă netezind o coală de hârtie. Virgină. Și fiorul gândului pregătit să se aștearnă-n slovă din vârful peniței, ea însăși înfiorată de tremurul imperceptibil al emoției. Al dorului, poate. Ori al durerii. ...O

Într-o recentă declarație publicată în media locală, primarul Aradului a explicat acțiunea de „împodobire” a piețetei din fața Arenei „Francisc Neuman“. Nu se poate spune că afirmațiile sale nu ar fi corect articulate și că nu ar scoate în evidență o preocupare. Dar, numai că e vorba de preocuparea edilului de a își justifica existența. Nimic mai mult! S-o luăm pe îndelete. Primarul începe cu: „Încercăm să ne ținem de cuvânt la finalizarea stadionului”. O fi, dar mi se pare că, mai înainte de piațetă și alte „finețuri”, ar fi fost necesar – și este în continuare - să fie rezolvată o chestiune ce ține de însăși funcționalitatea stadionului: gazonul. S-a văzut și la ultimul meci disputat pe teren, ca să nu mai vorbim că problema este reclamată de la bun început, fără ca actualul primar

De câteva zile, presa dâmbovițeană și nu numai, s-a umplut de lacrimi. Din toate părțile, dar mai ales din zona agriculturii. Acolo unde seceta face ravagii, expunându-i pe cei care se (mai) ocupă cu lucratul pământului la consecințe dintre cele mai dureroase. Și la pagube imense. Nemaivorbind de suferința sufletească pentru acești oameni care, o știm dintotdeauna, atunci când trag prima brazdă ori când smulg primul snop de grâu copt, o fac, întâi de toate, cu inima. De ce atâta plâns în agricultură? Atâta cât a mai rămas. Simplu: e secetă, pasămite să vină niște ploi adevărate – ce mai picură, pe ici, pe colo, n-ajunge nici să-ți umezești buzele arse de soare – ar fi nevoie de apă ca de… aer și apă nu e. Și ca „tacâmul” să fie complet, au descoperit ei, niște purtători de stilou din s

Pe teresă, lume preocupată să-și soarbă cafeaua ori să-și savureze înghețata. Gustoasă. Și, încă, suportabilă ca preț... Lângă mine, domnul Mircea Axente – unul din glorioșii componenți ai unei echipe glorioase: UTA anilor 70 (secolul trecut...). E, și dumnealui, ca și mine, milionar. Milionar de timp, să fim bine înțeleși... Alături de noi, alți domni pasionați de cafea, de șuete, de fotbal și... tot tacâmul... „Nea Mircea, de unde crezi că vi s-a tras cu fotbalul, la vremea aceea?”. „Nu știu unde vrei să ajungi, dar am să îți spun doar atât: cât era ziua de mare, eu și o grămadă de băieți din cartier băteam mingea pe maidan. Ori pe stradă. Că dacă mergeai în orice cartier al Aradului, poți fi sigur că maidan găseai și că nu era gol niciodată. Dimpotrivă. Iar pe străzi, ce să-ți spun,

La sfârșitul unei conferințe strălucite, cel care a susținut-o - distinsul intelectual și avocat Paul Popovici - s-a înclinat, cu smerenie, în fața auditoriului, zicând, aproape în șoaptă: „Atât s-a putut!”. Evenimentul a fost găzduit de sala de festivități a Palatului de Justiție, un loc cum nu se poate mai potrivit pentru o pledoarie înflăcărată despre cultură înaltă, dar și despre profesionalism desăvârșit. Intitulată „Mozart pentru juriști”, expunerea domnului Paul Popovici s-a constituit într-o suprinzătoare introducere într-un domeniu relativ nou pentru peisajul legislativ al României. Este știut că, în termeni expliciți, dreptul de autor a primit o reglementare reală – acordată în linii generale la dreptul statelor civilizate – abia după 1990. (E o altă chestiune că, în privința

În vara anului 1992 m-am aflat în SUA. Pentru prima oară. O călătorie densă, plină de evenimente și de oameni noi, cu care m-am văzut și am putut conversa despre câte în lună și în stele. Americanii sunt, în marea lor majoritate, oameni deschiși, comunicativi și foarte curioși. Vor, parcă, să culeagă dintr-o discuție, fie ea și aparent banală, cât pentru o mică enciclopedie. Iar când aflau că venim din România deveneau și mai interesați – ecourile Revoluției din Decembrie – cu bunele și cu relele – nu se stinseseră încă. Așa am cunoscut un canadian stabilit în California, om de afaceri activ și prosper. Plin de idei și cu un avânt greu de stăpânit. Voia să înceapă afaceri în Estul Europei. Îl interesau mai cu seamă Cehia, Ungaria, Bulgaria, România. Își făcuse temele, știa foarte mult