Ziarul electronic al arădenilor

RO – vigneta

Chipiul – o amintire

Chipiul – o amintire

RO - vigneta
Am purtat și eu chipiu. Cea care m-a făcut mândru că am ajuns la „Slavici” - pe numele adevărat Moise Nicoară – nu a fost, nicidecum, uniforma. Că toate erau, la vremea aceea, la fel. Atât la liceu, cât și la gimnaziu. Ponosită, făcută dintr-un material care rodea pe unde apuca, uniforma era un chin. Mai ales vara. Iar emblema – zisă și „matricolă” -  a fost unul din lucrurile cele mai umilitoare din câte am cunoscut, până atunci, în viață. Mai umilitor decât faptul de a te trimite dirigintele să te tunzi „la zero”, peste drum, la băile Simay. Părul creștea la loc și încă foarte repede. Dar emblema... Peticul acela de mătase reușea să te reducă la... Cât timp purtam vestonul de uniformă, nu mai existam ca persoană. Eram, chiar așa, doar un număr. Nimic de zis, brodat cu fir auriu pe un
Și nu e vorba doar despre gusturi…

Și nu e vorba doar despre gusturi…

RO - vigneta
Putem să fim de acord că „obrazul” Aradului este unul care trimite către o adunare de fețe zbârcite, de parcă am asista la un campionat al urâciunii. Rezultat a zeci de ani de delăsare boala e cronică. Tencuiala de pe zidurile caselor din Centru cade de ani buni. Parcurile sunt locuri unde se adună gunoaie tot așa, de pe la Revoluție încoace. Suferim de o acută lipsă de statui, monumente, mobilierul urban – atâta cât e și pe unde a fost risipit, fără nici o concepție – e sărăcăcios, fad și, în general, de nefolosit. Parcurile de copii poartă semnul unei gândiri vetuste: nici funcționalitate, nici aspect estetic, nici culoare. În acest context, nu pot decât să salut gestul unei doamne ziariste din presa locală care a dedicat un reportaj apariției unei „lucrări de artă”  în centrul orașu
Lucian Țidorescu sau excepția de la regula căinării falsei neputințe

Lucian Țidorescu sau excepția de la regula căinării falsei neputințe

RO - vigneta
Adeseori credem că nu prea mai e mare lucru de spus. Că marile întâmplări ale omenirii s-au petrecut deja și că nimic nou nu ni se mai poate derula prin fața ochilor. E o impresie (?) de plictis care se furișează, insidios, printre orele vieții noastre, lăsând în urmă o dâră de lehamite. Cum altfel să explici astenia care cuprinde lumea, mai ales atunci când este vorba de artă?! Nu că în celelalte teritorii ale existenței cotidiene a omului modern ar fi mai multe semne de agitație. (Desigur, mă refer la agitația care mai și rodește, nu doar... agită). Ne trezim tot mai des acaparați de sumedenie de porniri funciare cu orizontul neînchipuit de îngust (apartament la bloc, mașină second hand și altele asemeni), mustind de platitudinea dorului nesățios după ban, după clinchetul efemer al ț
Un liman de odihnă

Un liman de odihnă

RO - vigneta
De la o vreme descoperim tot  mai des că una din puținele revelații ale zilei a devenit ușurarea pe care o simțim atunci când nu mai auzim bolboroseala angoaselor, cavalcada vacarmului de mii de decibeli aberanți,vâjâitul frustrărilor, tropotul de placheuri uzate al incertitudinilor ce ne inundă cotidianul. Și, culmea, dependența de zgomot, ca și condiție însăși a vieții, a ajuns, pentru cei mai mulți, malignă. Până într-atât că, de se nimeresc într-un loc mai liniștit, sunt mulți cei care, tresar speriați și se-apucă, așa, pur și simplu, să facă gălăgie. Să lărmuiască. Oricum s-ar produce, larmă să fie. Fugim „în natură”, dar cărăm după noi tehnologie cât încape, să nu cumva să ne strivească liniștea pădurilor seculare, ori cea a lacurilor, deschizându-ne calea spre albastrul de deasu
Comunicăm?

Comunicăm?

RO - vigneta
Tot mai multă lume trimite un semnal pe care, dacă trăiești cu ochii și cu urechile deschise către cele patru vânturi, nu poți să nu-l percepi. De dimineața, până seara, de luni, până luni. Mereu. Tot mai multă lume „își” comunică nevoia de a Comunica. O nevoie reală, neașteptat de reală și de profundă. Un paradox, ar zice mulți. Cum adică, în secolul al XXI-lea ne mai punem problema comunicării? Cu tehnologia 5G bătându-ne frenetic la ușă, mai avem probleme de comunicare. Și totuși. Patru oameni, șezând pe scaune în jurul unei mese, înconjurată, la rându-i, de alte mese, cu alte persoane așezate pe scaune. Fiecare cu câte un telefon mobil în față. Degetele aleargă febril pe tastatură, ai zice că e un concurs de viteză, cine tastează mai repede, mai repede, nici nu are importanță ce,
Cuvinte prăfuite la români sau despre „romgleză” și altele asemeni

Cuvinte prăfuite la români sau despre „romgleză” și altele asemeni

RO - vigneta
În cursul unei zile folosim un volum uimitor de cuvinte cu ajutorul cărora reușim să comunicăm – ori să împiedicăm o comunicare reală – să ne facem înțeleși – ori să ajungem până în pragul dezastrului – să ne facem prieteni – ori dușmani pentru o viață și dincolo de ea. Într-o lume în care lucrurile se leagă și se dezleagă prin cuvinte rostuite în limbi, graiuri ori rostiri începătoare, ne distingem și noi, românii, cu una din limbile despre care o mulțime de oameni – de-ai locului, dar și din străinătăți - au articulat lucruri pe care, de nu am ști că-s adevărate, cu greu le-am crede. Rămânând cu ale noastre, s-o zicem pe cea care ne unge – sau ar trebui s-o facă! – la inimă: „Mult e dulce și frumoasă, limba ce-o vorbim...”. Un vers pe care-l simt venindu-ne din depărtări și despre car
Oameni din preajmă. Flavius Domide – mai simplu, Gigi roșcovanul

Oameni din preajmă. Flavius Domide – mai simplu, Gigi roșcovanul

RO - vigneta
Motto: Am aflat că anul acesta și-a aniversat cea de a 74-a zi de naștere. Să-i dea Dumnezeu sănătate și viață lungă! Mă știu cu el de prin clasa a șasea sau șaptea. Atunci jucam – și eu, și el – handbal.  El, la „Oituz” - avându-l ca dascăl pe minunatul și atât de nedreptățitul profesor Boancă – eu, la „Șega”, cu un alt nedreptățit, Romeo Putin – un tip de care nu puteai decât să te îndrăgostești: de erai fată, pentru că era un macho fermecător, de erai băiat, pentru că știa să te facă să te simți puternic, abil, isteț; toate într-unul singur: învingătorul. Am jucat câteva derbiuri, „Oituz” versus „Șega“ și, acum, după peste șaizeci de ani, nici nu mai contează scorul acestor confruntări. Cu mintea mea de atunci, au fost epice. M-a lobat, de pe extremă, de zeci ori când am zis că aș put
Oameni din preajmă. Teodor „Puiu“ Caciora

Oameni din preajmă. Teodor „Puiu“ Caciora

RO - vigneta
O mărturisire târzie: până să-mi sublinieze Nelu Moț numele lui pe un repertoriu de concert dactilografiat în grabă, cu nu puține greșeli – „Muzică corală românească contemporană” - nici nu auzisem despre el. „El e fratele Caciora. Ați auzit de el, nu?!”. Nu, nu auzisem de el, iar motivul era foarte simplu: fiind „frate”, nu era cultivat de oficialități. Mă și mir, retrospectiv, că a fost inclus pe lista cu pricina. Mai târziu, am avut ocazia să-i stau în preajmă. Să-i strâng mâna. Și să-i aud vorba: blândă, venind din adâncuri cu care nu te prea întâlnești. Chiar așa, nu l-am auzit niciodată rostindu-și discursul cu o intensitate mai mare de un „piano-pianissimo” cu un timbru plăcut de bariton. Așa să fie? Nu știu și, până la urmă, nici nu știu dacă asta îl deosebește ca persoană. E
Cu paşaportul – și viza – la control

Cu paşaportul – și viza – la control

RO - vigneta
(Am scris această meditație în anul 2014. Am sperat atunci că lucrurile se vor schimba cât de curând. De schimbat s-au schimbat, nu-i vorbă, dar românii tot pe bază de viză pot ajunge în USA. Și e trist. O mai aștern o dată în pagină. Cine știe, poate de data asta…). Vreme îndelungată singura piedică în calea nevoii omului de a se mişca liber a fost omul însuşi. Teama, neîncrederea, uneori chiar lenea, dar şi lipsa resurselor, a banilor mai cu seamă. Şi cam atât. Apoi, nici nu se mai ştie când, au apărut paşapoartele. Unora li se năzărise că pot ridica bariere în calea semenilor lor zgândăriţi de dorul de ducă şi a venit vremea acestor „permise de trecere”. Un fel de chei universale, care să-l ajute pe titular în traversarea graniţelor, într-un fel, în escaladarea gardurilor. Ridicate de
Țara e cu noi

Țara e cu noi

RO - vigneta
Nu, nu e. Nu mai e cu noi. Noi plecăm, iar ea, țara, rămâne. Ea nu poate pleca. Ea nu pleacă nicăieri. De aia e ea, țară. Ca să rămână acolo unde a așezat-o Dumnezeu. Acolo unde îi sunt munții, dealurile, cîmpiile, apele. Și marea. …Țara e cu noi. Nu, ea nu mai e cu noi. Pentru că noi n-o mai vrem. Mai mereu noi plecăm. Și tot plecăm. Chiar și când mai venim înapoi, o facem ca să avem de unde pleca. Mulți nici schimburi curate nu-și iau, așa de repede pleacă. Către niciunde, numai să se vadă plecați. Iar țara, tot mai goală? Nu! Că vin alții. Îi chemăm noi. Iar ei, sigur, vin. Ca să umple tăcerea apăsătoare lăsată în urmă de noi. Și ce dacă nu ne pasă? Și ce dacă știm că ea rămâne și plânge înfundat când plecăm. Nici dorul nu ne mai dă târcoale. Dorul de țară, auzi, ce vorbă mai e