Ziarul electronic al arădenilor

RO – vigneta

Anthony Bourdain – un om şi atât

Anthony Bourdain – un om şi atât

RO - vigneta
De-a lungul unei vieţii, ai ocazia să cunoşti o sumedenie de oameni. Niciunul nu seamănă cu celălalt, nici unul nu va lăsa aceeaşi amprentă ca ceilalţi în memoria ta afectivă. N-o să-ţi placă toţi, după cum n-ai să-i poţi urî pe toţi. Ar fi, la urma urmei, o mare prostie şi, mai rău, o imensă pierdere de vreme. Boală curată: să îndeşi în suflet figuri acre, schimonosite şi să le ţii acolo la nesfârşit – indigestie curată. Nu are rost, chiar aşa, când vine vorba de urâciune şi de lehamite, secunda-i mult, mult prea scurtă! Aşa nu mi-a plăcut mie multă vreme Anthony Bourdain. Chiar şi fără să fi văzut faimosul episod filmat în România. Şi care a indignat, pe bună dreptate, foarte mulţi români. Anthony a fost – ce aiurea sună, după ce cu doar câteva zile în urmă l-am văzut pe ecran şi era m
Cuvinte grele la români: „De morţi, numai de bine”

Cuvinte grele la români: „De morţi, numai de bine”

RO - vigneta
Căutând să aflu cât mai multe despre moartea lui Anthony Bourdain, am dat şi peste nişte site-uri care permiteau comentarii ale cititorilor. (În paranteză fie spus, acest mod de a stimula – controversat şi discutabil – apetitul natural al oamenilor pentru comunicare mi se pare unul din lucrurile pozitive ale revoluţiei IT. Dacă n-ar face altceva decât să ne stimuleze cheful de a articula nişte idei şi de a le lansa către ceilalţi şi tot se cheamă că ne ajută să nu uităm să rotunjim sunetele în cuvinte. Iar acolo unde mai există cuvinte, există speranţă). O ştie tot românul amator de privit la televizor: numitul Anthony Bourdain a reuşit să-şi facă destui neprieteni, de când cu filmul realizat în România. Şi în care a prezentat, deopotrivă, o imagine deformată şi îndeajuns de răuvoitoare
Ne facem de râs cu mâna noastră și nici nu ne roșește obrazul

Ne facem de râs cu mâna noastră și nici nu ne roșește obrazul

RO - vigneta
În urmă cu ceva vreme, presa din lumea întreagă a publicat reportaje consistente despre vizita unei înalte oficialități religioase iraniene în Europa. Printre țările vizitate, Italia. Iar dacă e Italia, atunci e, desigur, leagănul Renașterii. E Artă, cu „A” mare! Și uite-așa, l-au dus pe importantul musafir să viziteze unul din celebrele muzee ale Italiei. (Vreau să precizez că nu insist deliberat asupra numelor și locurilor, pentru simplul motiv că, în context, aceste aspecte mi se par nerelevante: oamenii vin, pleacă, titlurile se acordă, se revocă, muzeele strălucesc o vreme dar se și-nchid...). Cohorte de jurnaliști, foto și telereporteri din toată lumea bună. Subiect suculent: un lider musulman vizitează o galerie de artă occidentală, ce mostră de ecumenism, ce risipă de lumini mu
Despre cum ne învață japonezii toleranța

Despre cum ne învață japonezii toleranța

RO - vigneta
Aflu că în Japonia, în Ajunul de Crăciun, oamenii dau năvală în restaurantele KFC și comandă porții copioase de aripioare de pui. Oricum, mai mari decât în restul zilelor. Este modul lor de a marca Sărbătoarea Crăciunului, știut fiind că, în majoritate, japonezii sunt, fie budhiști, fie shintoiști. Cu alte cuvinte, nu au nimic în comun cu marea sărbătoare a creștinilor. Cum, însă, numărul celor ce împărtășesc credința în Isus Hristos este semnificativ, depășind procentul de 1%, pentru japonezul de rând acest lucru trebuie că înseamnă un lucru demn de luat în seamă. Și de respectat. Și dacă n-o să adopte, neapărat, obiceiurile proprii Crăciunului la scara largă, iată că ei au găsit soluția: se alătură sărbătorii. În felul lor. Arătându-le acest lucru în mod vizibil celor alături de care
Lacrimă și semn

Lacrimă și semn

RO - vigneta
Am aflat de expoziția ridicată de membrii Cenaclului „Ion Andreescu” din Arad în memoria omului de cultură Dan Lăzărescu abia după ce ea fusese vernisată. Gestul – simplu și frumoasă expresie de smerenie – mi se pare demn de scos în evidență. Pentru că demonstrează ceva: mai avem loc în inimă și pentru momente de reculegere, de un timp în care să facem liniște în noi și să putem încerca să vedem ce-am pierdut dar, mai ales, ce ne așteaptă pe drum. Și, credeți-mă, în lumea de azi, e mare lucru! Expoziția am văzut-o abia acum, la multe zile după ce se vor fi rostit cele cuvenite. (Vă mai spuneam, ca să poți „vedea” o expoziție, mergi acolo după vernisaj; e mai multă lumină și aerul, mai curat.) Ceea ce s-a adunat la Sala Clio reprezintă, mai întâi de toate, un omagiu adus lui Dan Lăzăres
Din nou despre iertare și despre cum ar trebui să fie ea

Din nou despre iertare și despre cum ar trebui să fie ea

RO - vigneta
Cunosc un om, creștin cu „acte în regulă”, care zice: „Aș vrea să pot ierta dar, uite, nu pot. Sunt prea multe cicatricile rămase. Chiar de aș vrea să iert, ele nu mă lasă să uit și-atunci...!?” Ce să-i spun? Ești și tu din cei ce-i auzi mormăind „Te iert, dar nu te uit...”. Că nu te poți scăpa, vezi bine, de cicatrici. Păstrează-le! Doar că atunci când ai în inimă dragostea pe care ți-o dă Dumnezeu, trebuie să știi că nu mai e loc de cicatrici?! Atunci când iartă, Dumnezeul pe care-l cunosc vindecă tot. Și pentru totdeauna. Fără să mai lase cicatrici. Nici măcar una. Așa este Iertarea Domnului, iar dacă tu zici că ești „al Lui”, atunci trebuie să faci aidoma Lui! Insiști să zici că ai cicatrici? Asta mă face să cred că, n-ai învățat până acum ce-i iertarea cu adevărat. Uiți prea des
O chestiune de perspectivă

O chestiune de perspectivă

RO - vigneta
Discut cu cineva – se vrea perceput ca un creștin atent cu viața lui și vrea ca lucrul acesta să fie văzut. Îmi povestește despre o întâlnire cu un preot de țară, în zilele premergătoare Paștelor. Îmi zice că și-au împărtășit gânduri legate de credință, de felul în care ar trebui să privim la situația actuală a religiei în lume, la faptul că sunt din ce în ce mai multe locurile unde creștinii suferă pentru credința lor, pentru dorința lor de a se închina Domnului. Și îmi mai zice că, poate, ar fi mai bine dacă ne-am mai deschide și noi, creștinii. În felul acesta, poate, s-ar mai domoli atacurile, s-ar mai reduce victimele dintre „ai noștri” – cum a formulat el. Și-mi mai zice că l-ar fi întrebat pe părinte cum ar trebui să facem ca să mai liniștim furtuna. De pildă, ce s-ar întâmpla d
Despre bucurie – Un punct de vedere

Despre bucurie – Un punct de vedere

RO - vigneta
Bucuria – ca trăire a inimii – este unică și indivizibilă. Formele în care se manifestă, în care iese ea la lumină, sunt diferite. Infinite, aș zice. Un lucru este cert: oricare ar fi ele, trebuie să fie vizibile și descifrabile. Bucuria ținută sub obroc, nu e bucurie cu adevărat. Bucuria adevărată este o poruncă Dumnezeiască. „Bucurați-vă! Bucurați-vă întodeauna!” – zice Domnul prin vocea apostolului. Și încă de foarte multe ori, în Evanghelie. Iar dacă bucuria este o parte a Cuvântului lui Dumnezeu, care, o știm, este Vestea cea Bună, se cheamă că noi, copiii Lui – dacă suntem așa de-adevăratelea -, trebuie, mai întâi, să o trăim deplin, iar mai apoi să o mărturisim în toate colțurile Pământului, la orice făptură. Și s-o facem în așa chip cât să o înțeleagă toți. Ca să
Despre respect – un cuvânt

Despre respect – un cuvânt

RO - vigneta
Să binemeriți respectul. Nu să-l pretinzi, așa, că-ți vine o idee! Că știi că așa te-ai născut: să fii respectat! E trist când cei din preajmă nu găsesc - deși ar dori, poate - nici un imbold ca să te respecte. (Contrar părerii multora, există în fiecare om o pornire tainică care-l îmboldește să arate respect, să ridice pălăria, să dea întâietate și mai știu eu în câte feluri s-o fi putând arăta acest lucru. Ceva ce vine dintr-un adânc ca de ocean adormit; dacă e să știe cineva să pună degetul acolo unde trebuie, numai ce apa aceea întunecată începe să vălurească și ies de acolo, unul câte unul, lucruri neașteptate ce ne fac să arătăm ce am primit de la moși, de-i  zic unii „moștenire genetică”. Da, și este demonstrat că faptul de a-ți arăta respectul face parte din această moștenire.
Andy Williams – o altă voce a unei alte epoci

Andy Williams – o altă voce a unei alte epoci

RO - vigneta
Sunt sigur că pentru foarte mulți dintre cei cu care mă întâlnesc, acum, pe stradă, numele de Andy Williams nu are nici o semnificație. Și nu e de mirare. Personajul ne-a părăsit în 2012, la frumoasa vârstă de 85 ani! Mulți dintre cei cu care m-aș putea întâlni, cum spuneam, nici măcar nu erau născuți la vremea aceea. Ca să nu spun că, la vremea când apăream eu pe lume, Andy era, deja, un nume în muzica de peste Ocean. Cu toate că, ce să vezi, părea să se fi născut când nu trebuia. Ghinionul lui – dacă se poate spune așa – ar fi putut însemna că s-a intersectat cu destinul (unic) al unui individ care a răspuns – atunci și pentru eternitate – la numele de Frank Sinatra. Un Frank Sinatra care a acoperit, ca un nor, aproape un secol de muzică. De cea mai bună calitate. Traversând jazz-ul,