Ziarul electronic al arădenilor

RO – vigneta

Fluturi sau dragostea de aproapele

Fluturi sau dragostea de aproapele

RO - vigneta
Undeva, în sud-estul statului Vermont, există Quechee Gorge, nişte chei splendide cărora li se mai zice şi „Vermont’s Little Grand Canyon”, vădind pofta americanilor de a se raporta, mereu şi mereu, la ceva „mare”, cu nume sonor. Pe drumul care leagă Woodstock City de Quechee - o localitate cu un statut administrativ greu de definit -, cheile sunt traversate de un  pod – arcuire elegantă, la cam 50 - 60 de metri, deasupra văii. Cândva, trebuie că pe acolo se învolburau nişte ape înspumate, dând şi mai multă măreţie peisajului. Acum, un pârâu cu debit imprevizibil îşi face loc, temerar, printre blocuri uriaşe de piatră străpunse, ici-colo, de rădăcinile unor copaci apăruţi parcă de nicăieri. Un hău deopotrivă maiestuos dar şi înfricoşător. Mai cu seamă când aflu că podul este unul din l
Scrisoare din vacanță (III)

Scrisoare din vacanță (III)

RO - vigneta
Dacă nu mi s-ar fi întîmplat mie, aş fi zis că e o poveste şi nimic mai mult. Woodstock este un mic orăşel din Vermont. În 2010 mai rămăseseră circa 3.500 de locuitori iar prognoza indica o tendinţă de scădere. Motivul pentru care mulţi localnici mai rămân este legat de dezvoltarea – lentă dar sigură – a turismului din zonă. Fiind la doar 3 ore de Boston şi beneficiind de o reţea foarte bine întreţinută de şosele, orăşelul încearcă să-şi pună în valoare atât resursele natural, cât şi ceea ce oamenii locului au creat şi continuă să o facă, serios, precis şi cu mult talent. Atmosfera de oraş turistic se simte de îndată ce ai ajuns pe Main Street – strada principală – înţesată de turişti curioşi, care iau cu asalt micile magazine de suvenire, restaurantele, galeriile de artă (!), cam tot c
Scrisoare din vacanţă (II)

Scrisoare din vacanţă (II)

RO - vigneta
Într-o dimineaţă m-am trezit că am ajuns prea devreme în zona muzeelor, aşa că m-am decis să iau o cafea şi să mă aşez pe unul dintre scaunele de pe teresa deschisă a unei cafenele „Starbucks”, cum sunt atâtea peste tot în lume. După ce mi-am preparat cafeaua cu un pic de lapte şi nişte scorţişoară, m-am aşezat la una dintre mese, umbrită de nişte platani tineri. Primul lucru care mi-a sărit în ochi a fost semnul aplicat pe tăblia mesei: „Fumatul interzis!”. Atenţie masa făcea parte din mobilierul unei terase deschise! Şi nu era singura masă purtând acest semn. În scuarul din faţa Grădinii Botanice a Congresului, iarăşi, fumatul interzis, iar semnele aşezate în locuri cât mai vizibile pentru toată lumea.  Un spaţiu cam cât o jumătate de teren de fotbal, cu jardiniere pline cu flori, me
Scrisoare din vacanţă

Scrisoare din vacanţă

RO - vigneta
Pe cele mai aglomerate artere din Centrul Washingtonului, biciclişti cu sutele la orice oră din zi, circulă nestingheriţi şi se vede că o fac fără nici o teamă. Mai mult, când un autoturism ajunge din urmă un biciclist, observi fără efort cum încetineşte şi ia o distanţă laterală cu câţiva centimetri mai largă. Există, este adevărat, piste pentru biciclişti (nu sunt vopsite în albastru, dar asta e o altă poveste) – ele sunt efectiv semnalizate pe partea carosabilă, într-un mod care le face cu adevărat funcţionale! – dar chiar şi acolo unde ele nu au fost (încă) amenajate, circulaţia se desfăşoară în aceeaşi ambianţă cordială. Şi dacă te gândeşti la cât de aglomerată poate fi circulaţia într-un oraş ca Washington, îţi dai seama ce poate să însemne asta! O să-mi ziceţi „Lasă, că sunt o gr
Anthony Bourdain – un om şi atât

Anthony Bourdain – un om şi atât

RO - vigneta
De-a lungul unei vieţii, ai ocazia să cunoşti o sumedenie de oameni. Niciunul nu seamănă cu celălalt, nici unul nu va lăsa aceeaşi amprentă ca ceilalţi în memoria ta afectivă. N-o să-ţi placă toţi, după cum n-ai să-i poţi urî pe toţi. Ar fi, la urma urmei, o mare prostie şi, mai rău, o imensă pierdere de vreme. Boală curată: să îndeşi în suflet figuri acre, schimonosite şi să le ţii acolo la nesfârşit – indigestie curată. Nu are rost, chiar aşa, când vine vorba de urâciune şi de lehamite, secunda-i mult, mult prea scurtă! Aşa nu mi-a plăcut mie multă vreme Anthony Bourdain. Chiar şi fără să fi văzut faimosul episod filmat în România. Şi care a indignat, pe bună dreptate, foarte mulţi români. Anthony a fost – ce aiurea sună, după ce cu doar câteva zile în urmă l-am văzut pe ecran şi era m
Cuvinte grele la români: „De morţi, numai de bine”

Cuvinte grele la români: „De morţi, numai de bine”

RO - vigneta
Căutând să aflu cât mai multe despre moartea lui Anthony Bourdain, am dat şi peste nişte site-uri care permiteau comentarii ale cititorilor. (În paranteză fie spus, acest mod de a stimula – controversat şi discutabil – apetitul natural al oamenilor pentru comunicare mi se pare unul din lucrurile pozitive ale revoluţiei IT. Dacă n-ar face altceva decât să ne stimuleze cheful de a articula nişte idei şi de a le lansa către ceilalţi şi tot se cheamă că ne ajută să nu uităm să rotunjim sunetele în cuvinte. Iar acolo unde mai există cuvinte, există speranţă). O ştie tot românul amator de privit la televizor: numitul Anthony Bourdain a reuşit să-şi facă destui neprieteni, de când cu filmul realizat în România. Şi în care a prezentat, deopotrivă, o imagine deformată şi îndeajuns de răuvoitoare
Ne facem de râs cu mâna noastră și nici nu ne roșește obrazul

Ne facem de râs cu mâna noastră și nici nu ne roșește obrazul

RO - vigneta
În urmă cu ceva vreme, presa din lumea întreagă a publicat reportaje consistente despre vizita unei înalte oficialități religioase iraniene în Europa. Printre țările vizitate, Italia. Iar dacă e Italia, atunci e, desigur, leagănul Renașterii. E Artă, cu „A” mare! Și uite-așa, l-au dus pe importantul musafir să viziteze unul din celebrele muzee ale Italiei. (Vreau să precizez că nu insist deliberat asupra numelor și locurilor, pentru simplul motiv că, în context, aceste aspecte mi se par nerelevante: oamenii vin, pleacă, titlurile se acordă, se revocă, muzeele strălucesc o vreme dar se și-nchid...). Cohorte de jurnaliști, foto și telereporteri din toată lumea bună. Subiect suculent: un lider musulman vizitează o galerie de artă occidentală, ce mostră de ecumenism, ce risipă de lumini mu
Despre cum ne învață japonezii toleranța

Despre cum ne învață japonezii toleranța

RO - vigneta
Aflu că în Japonia, în Ajunul de Crăciun, oamenii dau năvală în restaurantele KFC și comandă porții copioase de aripioare de pui. Oricum, mai mari decât în restul zilelor. Este modul lor de a marca Sărbătoarea Crăciunului, știut fiind că, în majoritate, japonezii sunt, fie budhiști, fie shintoiști. Cu alte cuvinte, nu au nimic în comun cu marea sărbătoare a creștinilor. Cum, însă, numărul celor ce împărtășesc credința în Isus Hristos este semnificativ, depășind procentul de 1%, pentru japonezul de rând acest lucru trebuie că înseamnă un lucru demn de luat în seamă. Și de respectat. Și dacă n-o să adopte, neapărat, obiceiurile proprii Crăciunului la scara largă, iată că ei au găsit soluția: se alătură sărbătorii. În felul lor. Arătându-le acest lucru în mod vizibil celor alături de care
Lacrimă și semn

Lacrimă și semn

RO - vigneta
Am aflat de expoziția ridicată de membrii Cenaclului „Ion Andreescu” din Arad în memoria omului de cultură Dan Lăzărescu abia după ce ea fusese vernisată. Gestul – simplu și frumoasă expresie de smerenie – mi se pare demn de scos în evidență. Pentru că demonstrează ceva: mai avem loc în inimă și pentru momente de reculegere, de un timp în care să facem liniște în noi și să putem încerca să vedem ce-am pierdut dar, mai ales, ce ne așteaptă pe drum. Și, credeți-mă, în lumea de azi, e mare lucru! Expoziția am văzut-o abia acum, la multe zile după ce se vor fi rostit cele cuvenite. (Vă mai spuneam, ca să poți „vedea” o expoziție, mergi acolo după vernisaj; e mai multă lumină și aerul, mai curat.) Ceea ce s-a adunat la Sala Clio reprezintă, mai întâi de toate, un omagiu adus lui Dan Lăzăres
Din nou despre iertare și despre cum ar trebui să fie ea

Din nou despre iertare și despre cum ar trebui să fie ea

RO - vigneta
Cunosc un om, creștin cu „acte în regulă”, care zice: „Aș vrea să pot ierta dar, uite, nu pot. Sunt prea multe cicatricile rămase. Chiar de aș vrea să iert, ele nu mă lasă să uit și-atunci...!?” Ce să-i spun? Ești și tu din cei ce-i auzi mormăind „Te iert, dar nu te uit...”. Că nu te poți scăpa, vezi bine, de cicatrici. Păstrează-le! Doar că atunci când ai în inimă dragostea pe care ți-o dă Dumnezeu, trebuie să știi că nu mai e loc de cicatrici?! Atunci când iartă, Dumnezeul pe care-l cunosc vindecă tot. Și pentru totdeauna. Fără să mai lase cicatrici. Nici măcar una. Așa este Iertarea Domnului, iar dacă tu zici că ești „al Lui”, atunci trebuie să faci aidoma Lui! Insiști să zici că ai cicatrici? Asta mă face să cred că, n-ai învățat până acum ce-i iertarea cu adevărat. Uiți prea des