– Sunt sigur că ai remarcat și tu, tot mai mulți tineri aleg altceva decât biserica. Nu par ostili, nu afișează neapărat revolta, nu se declară împotrivă. Par doar… deconectați, pur și simplu absenți. Și mă întreb: ce se întâmplă cu ei? Dar, de fapt, ce se întâmplă cu noi?
– Nu tinerii au plecat. Mai degrabă noi am rămas pe loc. Ei trăiesc într-o lume care le vorbește continuu: telefonul, aplicațiile, prietenii, influencerii, profesorii. Toți comunică cu ei – mă rog, așa cum… comunică. Pe când Biserica, nu o face întotdeauna sau dacă o face, nu o face așa cum trebuie, De cele mai multe ori ea monologhează, proclamă, perorează și atât. Numai că proclamarea fără dialog nu ajunge la inimă.
– Să fim de acord, predicarea este esențială. Nu putem renunța la ea.
– Predicarea este esențială dar să fie predică și nu „lecție de dirigenție” sau discurs festiv. Și încă ceva: nu este suficientă. Privește la apostoli. Ei au predicat, dar au și acționat, au oferit modele de acțiune și, foarte important, au cultivat dialogul. Tinerii nu mai pot primi adevărul fără să fie implicați în procesul afirmării lui. Ei nu vor să fie doar spectatori. Vor să fie parteneri de drum. Nu resping credința – resping lipsa de dialog, faptul că sunt ținuți „în așteptare”…
– Unii spun că tinerii „nu mai au interes pentru Dumnezeu”.
– Aceasta este o eroare profundă. Majoritatea tinerilor nu au fugit de Dumnezeu, iar motivul este foarte simplu: nu L-au întâlnit niciodată cu adevărat – de cine să fugă?
– Nu din vina lor.
– Corect. Fie familia nu le-a vorbit, nici școala n-o face, peste tot, cum ar trebui, iar biserica le-a vorbit prea puțin sau prea abstract, pe un ton excesiv didactic ori „tutelar”. Așa că, ce poți spune: atunci când nu ai auzit niciodată o poveste, nu poți fi acuzat că nu o iubești. Ca să poți iubi – sau nu – mai întâi trebuie să cunoști.
– Deci problema nu e rebeliunea, ci mai degrabă absența informării și a… formării?
– Exact. Tinerii nu pot fi învinovățiți că nu cunosc ceva ce nimeni nu le-a spus. Ei nu fug de Dumnezeu, fug, aș zice, de jena de a nu ști. Fug de spațiile unde se simt judecați pentru că nu au răspunsuri. Și încă ceva, fug de locurile unde nu pot vorbi: despre ei, despre problemele lor – frământări, idealuri, ezitări, eșecuri, lovituri nedrept încasate…
– Și totuși, bisericile oferă programe pentru tineri. De ce nu funcționează?
– În primul rând, pentru că tinerii nu caută neapărat programe. Caută oameni, autenticitate, nu formate standardizate și la elaborarea cărora ei nu au fost nici măcar consultați. Caută prezență activă, participare, implicare nu neapărat spectacol. Caută relații, nu „activități”, chiar oferite „a la carte”.
– Să mai fie și altceva?
– Cred că da. E vorba de faptul că nu există un interes real pentru a afla ce anume îi interesează pe tineri. Care este universul lor de preocupări, orizontul de gândire – da, există așa ceva, să știi – ce așteptări au ei: de la ceilalți, unii de la alții, și da, de la biserică.
– Dar vezi că așa cum spuneam, sunt multe biserici care au adoptat tot felul de…
– Da, programe. Dar hai să fim de accord că programele pot fi bune, dar nu pot înlocui ceea ce azi numim mentoratul – o relație vie, în care ei să fie priviți și tratați ca parteneri, nu doar ca… învățăcei. Și unde să-și poată lua partea, nu doar să semneze de prezență.
– De acord. Mai cu seamă că există o competiție culturală uriașă. Social media, influencerii, comunitățile online… Nu de puține ori, biserica pare mică în comparație.
– Da, competiția este uriașă și foarte dură. Dar nu pentru că lumea ar fi „mai atractivă”, ci pentru că este orientată aproape exclusiv spre câștig – de orice fel și cu orice preț. De aceea, oferă ceva ce biserica a uitat să ofere: disponibilitate de a-i asculta, de la le acorda atenție, altfel spus. Aș zice că tinerii nu aleg în mod deliberat răul – să nu uităm, la vârsta lor nu au cum să fie atât de învățați cu răul ca să-l aleagă în mod conștient. Ei aleg ceva ce are – sau mimează că are – disponibilitatea de a-i ascultă, de „a fi cu ei”. Aleg locurile unde pot vorbi fără riscul să fie judecați sau, mai rău, taxați: „Lasă că vă știm noi cum sunteți…”.
– Și atunci ce ar trebui să facă biserica? Cum poate recupera distanța?
– Biserica trebuie să redevină ori să se consolideze ca un loc al dialogului. Să nu uităm Iisus Hristos vrea să stea mereu de vorbă cu noi – „Eu sunt cu voi!” – Matei 28:19. Biserica ar trebui să devină un loc al întrebărilor care-și vor primi și răspunsul. Un loc unde vulnerabilitatea nu este blamată. Ca să nu mai vorbim că ar fi important ca biserica să devină tot mai mult un loc al mentoratului, un loc al prezenței reale și active a tuturor celor care o alcătuiesc.
– Așa cum era ea la începuturi. Îmi aduc aminte, în Faptele apostolilor se spune că primii creștini erau în fiecare zi „toți, împreună”.
– Așa este. Și poți fi sigur că pe vremea aceea nu trăiau doar din programe.
– Bine, dar hai să nu fim prea severi cu aceste programe. Și-au dovedit în multe locuri utilitatea, au adus un avânt în închinare.
– Da, au făcut-o, dar dacă vorbim de zilele noastre, poate că ar fi cazul să ne gândim la o schimbare. Iar această schimbare, mai cu seamă în ce privește viața tinerilor, ar trebui să însemne nu numai programe noi ci, mai cu seamă, oameni noi – oameni care știu să asculte, care nu se tem de întrebări și care sunt pregătiți să și răspundă. Oameni care nu confundă întotdeauna tăcerea tinerilor cu dezinteresul.
– Dar cum se creează un astfel de spațiu? Practic, concret?
– Hai să vedem câteva idei: prin întâlniri mici, nu neapărat evenimente mari. Prin conversații reale, nu monologuri. Cred că ar fi potrivite predici care explică viața, care dau direcție fără să o impună cu ton de dictat, care luminează sensul, nu doar textul în sine. Cred că ar fi loc pentru lideri care spun: „Nu am toate răspunsurile, dar sunt deschis să le căutăm împreună.” Apoi, ce bune ar fi niște comunități – cât mai multe – care spun: „Nu te judecăm, am greșit și noi, hai să mergem la Cel care este pregătit să ne ierte și să ne readucă, împreună, pe cale.”
– Simt că ar fi nevoie de o schimbare profundă, nu doar de ajustări.
– De acord cu tine, dar să nu uităm, schimbarea nu începe cu programe, angajamente, directive și proclamații ci cu oameni. De pildă, cu un adult care spune unui tânăr: „Hai să vorbim”, cu un pastor care spune: „Și eu am avut întrebări, hai să vedem cum găsim răspunsuri.” Și ce importantă ar fi o comunitate care spune: „Vino, nu te teme, aici ești ascultat, suntem pregătiți să creștem împreună”? Tinerii nu caută perfecțiune. Ceea ce caută ei, aproape instinctiv, este de esența relației cu Hristos, cu biserica: chiar fără să-și dea seama uneori, ei caută autenticitate, viață trăită”. Cu entuziasm și bucurie.
8 pași mărunți
Inițiază o masă rotundă cu 8 – 10 tineri, fără predică, doar dialog.
Creează un grup de mentorat cu 2 – 3 adulți stabili și 6 – 7 tineri.
Rescrie o predică în limbajul lor, cu exemple din viața lor.
Invită cel puțin un tânăr să contribuie la o parte din programul duminical.
Construiește o relație personală cu un adolescent din comunitate.
Creează un spațiu sigur unde întrebările sunt binevenite.
Folosește Scriptura ca resursă, nu ca manual de reguli.
Acceptă și practică vulnerabilitatea în fața tinerilor.
Silviu RAȚIU
