– Mă tot frământă un cuvânt al lui Pavel: „mustrați pe cei ce trăiesc în neorânduială.” Nu-i vorbă, totul sună clar, direct și ferm. Așa ar trebui să fie. Dar, sincer, mă întreb: cum să fac asta? Cum să mustru pe cineva când eu însumi sunt imperfect? Cum s-o fac fără să cad în judecată, fără să par superior și fără să mă ascund în spatele altora, oricine ar fi ei?
– E bine că te frământă. După cum o știm, Pavel nu aruncă cuvinte la întâmplare. Când spune „mustrați”, nu pune în discuție o procedură disciplinară, ci, mai întâi de toate, o responsabilitate personală. Să ne înțelegem, el se adresează „fraților” nu unui conglomerat amorf. Și nu spune: „duceți-i direct în fața comitetului”. Nu spune: „convocați de urgență adunarea”. Când le spune „mustrați”, are în vedere răspunderea personală pe care o avem – fiecare – pentru propria curăție sufletească dar și ca membri ai comunității în care trăim.
– Da, pluralul mă derutează. Parcă ar zice: „să se ocupe biserica, poporul…”. Și atunci e ușor să spun: „nu mă bag, nu-i numai treaba mea, să nu zică cineva că judec de capul meu, că mă dau procuror sau mai știu eu cine”.
– Pluralul, așa cum îl folosește aici Pavel, nu te scutește. Dimpotrivă, în acest caz – și nu numai – înseamnă: fiecare dintre voi Nu „toți la grămadă”, ci, mai întâi, oricine care ajunge să cunoască un caz de „viață în neorânduială”.
Aici, pluralul este antidotul lașității spirituale. Este modul lui Pavel de a spune: „Nu te poți ascunde în spatele comunității. Dacă vezi neorânduială, tu ești responsabil.”
– Aici apare și o altă teamă: dacă îl mustru, poate îmi întoarce vorba și îmi spune: „Dar tu ești mai bun? Tu nu greșești?” Și atunci mă simt expus – nu e nimeni perfect, asta se știe -, vulnerabil și mai bine… stau în banca mea…
– Tocmai de aceea mustrarea, ca acțiune responsabilă menită să îndrepte pe celălalt, nu poate exista fără o prealabilă auto‑cercetare. Pavel spune „mustrați”, iar Iisus spune: „Scoate mai întâi bârna din ochiul tău.” Cele două texte nu se contrazic, ci se completează.
Mustrarea, în sens biblic trebuie să fie un act prin care-mi arăt sfințenia: mustru pentru că, la rândul meu, m-am cercetat, m-am corectat atunci când a fost cazul iar acum, pot merge fără rușine alături de Hristos.
– Deci Pavel nu mă trimite să corectez pe altul înainte să mă corectez pe mine?
– Așa este. Porunca „mustrați” este o chemare la viață curată și responsabilă a fiecărui membru al unei comunități. Pentru că: dacă îți cercetezi viața, dacă îți vezi propriile neorânduieli, dacă scoți bârna și ajungi să trăiești în lumină, atunci vei vedea și mai clar neorânduiala altuia și o vei face cu ochiul unuia care știe că unicul criteriu al mustrării trebuie să fie iubirea de aproapele. Nu-l mustru pentru ca să-l umilesc, să-i produc durere, ci animat de dorința de a-l ajuta să se îndrepte. Nu o fac cu ochi de judecător, ci cu inimă de frate.
– Și abia atunci mustrarea, așa cum o înțelege Pavel, devine posibilă, reală și utilă?
– Da. Pentru că mustrarea frățească nu vine din nervi, nici din autoritate meschină, nici din poziție autorevendicată, nici din orgoliu sau legalism îngust. Vine din: smerenie, discernământ, responsabilitate, dragoste, iar cel ce călăuzește totul este Duhul Sfânt.
Până la urmă, în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, mustrarea nu mai este un act omenesc. Aș îndrăzni să spun că vorbim de un act duhovnicesc.
– Dar ce fac cu sloganul ăla care circulă peste tot: „Auzi, mai bine nu mă bag, că nu-i treaba mea.”?
– Îl demontezi. Pentru că asta nu e smerenie în sensul adevărat al cuvântului. E ori ipocrizie – să fie clar, a „mustra” nu înseamnă, în nici un caz, „a judeca” – ori comoditate. Până la urmă, e fuga de o responsabilitate necesară. Dacă Dumnezeu te-a așezat lângă cineva, viața lui te privește. Neorânduiala lui devine tensiunea ta. Păcatul lui devine și povara ta. Și atunci nu poți spune: „nu mă bag” fără riscul de a deveni complice.
-Bine, dar uite, în 1 Corinteni 13 citim că „…dragostea acoperă totul…”. Să acopere și păcatul? Atunci cum rămâne cu mustrarea?
– Observație pertinentă. Doar că o lectură corectă te va ajuta să înțelegi că dragostea adevărată nu va mușamaliza păcatul, ci îl va determina pe cel ce l-a observat…
– …să mustre?
-Da, să mustre, dar cu dragoste. Adică fără să facă din asta obiect de bârfă, de acuzații publice, de scandal. Mustrarea trebuie să fie făcută exclusiv cu dorința de a ajuta, de a contribui la îndreptare. Iar asta se poate face numai cu o inimă animată acea dragoste de care vorbește Pavel în 1 Corinteni 13.
– Crezi că pot afirma că numai în felul acesta reușim să păstrăm integritatea trupului?
– Exact! Într-un trup, niciun mădular nu poate spune: „nu mă bag” fără ca, prin aceasta, să nu determine disfuncționalități majore. Numai că trupul poate trăi armonios, doar dacă toate mădularele lucrează împreună.
– Mă ierți că insist, să înțeleg că mustrarea nu este despre a-l pune pe altul la punct, ci de a-l ajuta să revină pe cale și, în felul acesta este și despre a proteja comunitatea?
– Exact. Neorânduiala nu compromite doar pe cel care o trăiește. Compromite grupul. Compromite mărturia – a lui dar și a grupului. Compromite relațiile. De aceea Pavel spune: „Mustrați-i ca pe niște frați.” Nu ca pe niște dușmani, nu ca pe niște răufăcători.
– Și atunci textul lui Pavel duce, inevitabil, la sfințenie?
– Da. Pentru că: mustrarea cere auto‑cercetare, auto‑cercetarea conduce la sfințenie, sfințenia naște responsabilitate, responsabilitatea determină curaj, iar curajul devine real doar cu implicarea plenară a Duhului Sfânt.
Să fim înțeleși, după felul cum a scris în această Epitolă, Pavel nu vrea mustrare fără sfințenie. Sfințenia trebuie să preceadă mustrarea.
– Deci textul nu este doar despre disciplină, ci despre o maturitate în ordinea de prioritate a vieții unui creștin: mustru, dar mai întâi mă cercetez pe mine!?
– Exact. Textul este o invitație fermă la o viață curată, trăită în lumină și cu în atenție față de sine și față de ceilalți.
Mustrarea, atunci când devine actuală, este doar o componentă activă a acestei vieți.
8 pași mărunți
Cercetează-te zilnic, mai înainte de a-i cerceta pe alții – întreabă-te: „Unde este «bârna» mea?”
Clarifică relațiile – vezi cine te afectează prin neorânduială: tu sau aproapele.
Roagă-te pentru curaj în curăție – mustrarea cere putere interioară izvorâtă din credință autentică.
Abordează personal – nu delega altora ce ai de făcut atunci când ai văzut neorânduiala, nu te ascunde în spatele lui „noi”.
Când mustri, vorbește cu smerenie – nu ca un acuzator, ci ca frate iubitor.
Protejează trupul – mustrarea este și pentru sănătatea comunității.
Caută restaurarea – scopul nu e să câștigi disputa, nu este satisfacția de a-l vedea pe celălalt suferind, ci restaurarea fratelui.
Rămâi în lumină – sfințenia este condiția mustrării.
Silviu RAȚIU
