RO – vigneta

În cursul unei zile folosim un volum uimitor de cuvinte cu ajutorul cărora reușim să comunicăm – ori să împiedicăm o comunicare reală – să ne facem înțeleși – ori să ajungem până în pragul dezastrului – să ne facem prieteni – ori dușmani pentru o viață și dincolo de ea. Într-o lume în care lucrurile se leagă și se dezleagă prin cuvinte rostuite în limbi, graiuri ori rostiri începătoare, ne distingem și noi, românii, cu una din limbile despre care o mulțime de oameni – de-ai locului, dar și din străinătăți - au articulat lucruri pe care, de nu am ști că-s adevărate, cu greu le-am crede. Rămânând cu ale noastre, s-o zicem pe cea care ne unge – sau ar trebui s-o facă! – la inimă: „Mult e dulce și frumoasă, limba ce-o vorbim...”. Un vers pe care-l simt venindu-ne din depărtări și despre car

Motto: Am aflat că anul acesta și-a aniversat cea de a 74-a zi de naștere. Să-i dea Dumnezeu sănătate și viață lungă! Mă știu cu el de prin clasa a șasea sau șaptea. Atunci jucam – și eu, și el – handbal.  El, la „Oituz” - avându-l ca dascăl pe minunatul și atât de nedreptățitul profesor Boancă – eu, la „Șega”, cu un alt nedreptățit, Romeo Putin – un tip de care nu puteai decât să te îndrăgostești: de erai fată, pentru că era un macho fermecător, de erai băiat, pentru că știa să te facă să te simți puternic, abil, isteț; toate într-unul singur: învingătorul. Am jucat câteva derbiuri, „Oituz” versus „Șega“ și, acum, după peste șaizeci de ani, nici nu mai contează scorul acestor confruntări. Cu mintea mea de atunci, au fost epice. M-a lobat, de pe extremă, de zeci ori când am zis că aș put

O mărturisire târzie: până să-mi sublinieze Nelu Moț numele lui pe un repertoriu de concert dactilografiat în grabă, cu nu puține greșeli – „Muzică corală românească contemporană” - nici nu auzisem despre el. „El e fratele Caciora. Ați auzit de el, nu?!”. Nu, nu auzisem de el, iar motivul era foarte simplu: fiind „frate”, nu era cultivat de oficialități. Mă și mir, retrospectiv, că a fost inclus pe lista cu pricina. Mai târziu, am avut ocazia să-i stau în preajmă. Să-i strâng mâna. Și să-i aud vorba: blândă, venind din adâncuri cu care nu te prea întâlnești. Chiar așa, nu l-am auzit niciodată rostindu-și discursul cu o intensitate mai mare de un „piano-pianissimo” cu un timbru plăcut de bariton. Așa să fie? Nu știu și, până la urmă, nici nu știu dacă asta îl deosebește ca persoană. E

(Am scris această meditație în anul 2014. Am sperat atunci că lucrurile se vor schimba cât de curând. De schimbat s-au schimbat, nu-i vorbă, dar românii tot pe bază de viză pot ajunge în USA. Și e trist. O mai aștern o dată în pagină. Cine știe, poate de data asta…). Vreme îndelungată singura piedică în calea nevoii omului de a se mişca liber a fost omul însuşi. Teama, neîncrederea, uneori chiar lenea, dar şi lipsa resurselor, a banilor mai cu seamă. Şi cam atât. Apoi, nici nu se mai ştie când, au apărut paşapoartele. Unora li se năzărise că pot ridica bariere în calea semenilor lor zgândăriţi de dorul de ducă şi a venit vremea acestor „permise de trecere”. Un fel de chei universale, care să-l ajute pe titular în traversarea graniţelor, într-un fel, în escaladarea gardurilor. Ridicate de

Nu, nu e. Nu mai e cu noi. Noi plecăm, iar ea, țara, rămâne. Ea nu poate pleca. Ea nu pleacă nicăieri. De aia e ea, țară. Ca să rămână acolo unde a așezat-o Dumnezeu. Acolo unde îi sunt munții, dealurile, cîmpiile, apele. Și marea. …Țara e cu noi. Nu, ea nu mai e cu noi. Pentru că noi n-o mai vrem. Mai mereu noi plecăm. Și tot plecăm. Chiar și când mai venim înapoi, o facem ca să avem de unde pleca. Mulți nici schimburi curate nu-și iau, așa de repede pleacă. Către niciunde, numai să se vadă plecați. Iar țara, tot mai goală? Nu! Că vin alții. Îi chemăm noi. Iar ei, sigur, vin. Ca să umple tăcerea apăsătoare lăsată în urmă de noi. Și ce dacă nu ne pasă? Și ce dacă știm că ea rămâne și plânge înfundat când plecăm. Nici dorul nu ne mai dă târcoale. Dorul de țară, auzi, ce vorbă mai e

Prin anii ’80, secolul trecut, am petrecut – împreună cu soția mea – un concediu extraordinar în Maramureș. De locuit am locuit în Borșa, dar am profitat cât am putut de drumurile - foarte bune la acea vreme -, pentru a vizita cât mai multe locuri. Erau de văzut cât pentru încă alte două - trei concedii. O experiență colosală pe care mi-a oferit-o Țara Maramureșului, cu tot ceea ce putea ea să însemne atunci. Dar mai ales cu sentimentul foarte clar și extrem de puternic că acolo, oamenii știu foarte bine care este rostul lor. Că ei, cu modul lor de a se simți legați iremediabil de spiritul acelor locuri oferă, generos, celorlalți, un soi de garanție a perenității însăși a neamului nostru. Pe ei, îmi ziceam, nu-i poate mișca nimeni și nimic. Nici măcar presiunea regimului de atunci care,

Când a început urgia, au luat-o spre casă. Ce să le poți spune? Sunt români – cel puțin în acte asta sunt – și nimeni nu le poate interzice să se bucure să aibă un loc pe care să-l numească „acasă”. Deși lumea s-a schimbat foarte mult în ultimele decenii, adevărul simplu al lui „ubi casa, ubi benne” a rămas. Și va mai rămâne o vreme. Cel puțin până când „acasă” se fac cele mai bune sarmale, se taie – în mod sigur – porcul de Crăciun și se fac cei mai buni cârnați. Și cea mai bună șuncă. Și până când acasă e mama și tata – ori numai mormintele lor – e bătătura unei case a cărei ușă va fi mereu deschisă pentru tine. Nu cred că poate fi pedeapsă mai mare decât să nu ai un loc unde, că e bine, că e rău, să te poți întoarce. Mărturisesc că, atunci, nu i-am înțeles. Ce i-a apucat să se îngrăm

M-aș fi sculat târziu – de când cu pensia, parcă nu mai pot să cobor din pat cu noaptea-n cap, nici dușul matinal nu-și prea mai găsește locul în programul fiecărei zile, poate doar micul dejun se lipește de mine obsesiv, deși niște kilograme în plus ar cam trebui să-mi dea de gândit… În realitate, până la un punct așa a fost și de data asta. Ei da, până la micul dejun. Pe care, de bună seamă, nu l-am ratat. Dar a venit momentul când, conform noilor cutume, ar fi trebuit să aleg să fiu „cuminte” sau să dau drumul „monstrului”. Adică să listez „declarația”. Da, acea declarație care mi-a scos o grămadă de peri albi, pe lângă cei pe care i-am adunat de-a lungul multor ani. M-am așezat în fața tastaturii și m-am blocat: nici n-am știut dacă  să mă simt eliberat de starea de umilință greu de

Chiar așa, domnule director al Filarmonicii din Arad, ce i-a apucat pe oamenii dumneavoastră să se expună cu un videoclip în care să apară imagini absolut banale – dar, atenție, reale - și unde să se cânte – așa cum au putut ei - un fragment din Oda Bucuriei? Ce le-a venit ca, uitând pentru câteva minute de faptul că, asemenea milioanelor de semeni ai lor, sunt și ei surghiuniți în casă, că, toți împreună ar avea atâta nevoie de un semn de încurajare, fie el cât de mic, și că ei ar putea chiar să-l transmită cumva prin ceea ce Dumnezeu le-a dat – abilitatea de a da viață unui instrument?! Cum de au îndrăznit ei să realizeze – fapt ce poate fi dovedit cu probe, dacă am înțeles bine - și să lanseze în spațiu acel videoclip, subminând în felul acesta eforturile pe care o administrație vigil

Eram copil când am auzit pentru prima oară despre Toma – necredinciosul. Mai mult, încă de atunci am înțeles că nu e de bine dacă ți se spune că ești „un fel de Toma…”. Blam, stigmat chiar pentru orice om care – dintr-un motiv sau altul – refuza să creadă pur și simplu. Care cerea un argument în plus, poate o dovadă. O urmă de piron în palmă ori una de lance în coastă… În fond, ce a făcut Toma? Din punctul meu de vedere, Toma a exersat cu inteligență acea libertate pe care Însuși Dumnezeu o dă fiecărei ființe umane. Dintotdeauna. Am mai făcut trimitere la acest verset din Deuteronom 30:15 – „Iată îți pun azi înainte …” - unde Dumnezeu ne încredințează că avem deplina libertate de a alege. De a ne exprima opțiunea și apoi de a trăi conform acestei alegeri. O știm foarte bine, Dumnezeu a