
Cuvinte prăfuite la români sau despre „romgleză” și altele asemeni
În cursul unei zile folosim un volum uimitor de cuvinte cu ajutorul cărora reușim să comunicăm – ori să împiedicăm o comunicare reală – să ne facem înțeleși – ori să ajungem până în pragul dezastrului – să ne facem prieteni – ori dușmani pentru o viață și dincolo de ea.
Într-o lume în care lucrurile se leagă și se dezleagă prin cuvinte rostuite în limbi, graiuri ori rostiri începătoare, ne distingem și noi, românii, cu una din limbile despre care o mulțime de oameni – de-ai locului, dar și din străinătăți - au articulat lucruri pe care, de nu am ști că-s adevărate, cu greu le-am crede.
Rămânând cu ale noastre, s-o zicem pe cea care ne unge – sau ar trebui s-o facă! – la inimă: „Mult e dulce și frumoasă, limba ce-o vorbim...”.
Un vers pe care-l simt venindu-ne din depărtări și despre car