RO – vigneta

Azi-mâine de un an de zile, războiul zguduie din rărunchi Europa. Cu toate acestea, nimeni, de nicăieri, nu se învrednicește să facă nici cel mai mic gest în direcția păcii. Dimpotrivă. Atât Uniunea Europeană - dar și unele state exprimându-se în nume propriu: Germania, Franța și altele asemeni – alături de SUA, se dau de ceasul morții cum să mențină – și chiar să întețească dacă se poate – conflictul. Nici un gest, cât de mic care să sugereze posibilitatea încetării lui. Cuvântul PACE pare să fi fost exclus din vocabularul curent. Suntem amăgiți că, aparent, războiul se desfășoară DOAR între Rusia și Ucraina... Să fim serioși! Cum să poți crede o enormitate ca asta într-o lume ajunsă la nivelul de integrare pe care-l experimentăm, în fiecare zi, în fiecare oră și chiar în fiecare min

Am găsit recent pe Facebook o notiță ce conține un palmares de excepție al elevilor români, obținut la diverse olimpiade școlare internaționale și, fără ezitare, mi se umple inima de bucurie. Așa cum sunt convins – și cum am fost mereu – se nasc valori în România. Generații după generații, inteligența românească se reînnoiește, cu încăpățânare și cu har. Da, este mai mult decât adevărat, în plină nebunie „reformistă“ în domeniul învățământului autohton și de năvală a diverselor născociri ale „parenting“-ului de sorginte nord-americană, mai sunt încă destui dascăli și, la fel, părinți care să se încăpățâneze să se cramponeze de metodele „învechite” de transmitere a învățăturii către cei ce vin din urmă și de a-i forma ca oameni luminați și, iată, competitivi chiar și la nivel internation

Ce început de an, 2023?! Un ianuarie când posac, precum un funcționar de bancă de pe vremuri, încercând să-și ascundă cotierele ponosite, în timp ce ochelarii – pătați de grăsime – îi alunecă mereu pe nas, când ca o adolescentă exuberantă, fluturându-și șuvițele bălaie peste umbra plopilor desfrunziți, colea, în amintirea ruginie a toamnei ce nici măcar nu s-a ostenit să ne spună că tocmai a plecat pe furiș, nici ea nu mai știe unde. Ăst timp, noi,așteptând – ca niște copii, la vremea Crăciunului – prima zăpadă... Închid ochii și iată-mă, într-o altă dimineață, într-un alt ianuarie, cândva în copilăria - copilăriei mele - cufundată până la brâu în zăpadă, undeva, într-o amintire vagă a malului Mureșului... Și sănii pregătite, parcă, să-și ia zborul desenând un derdeluș avântat... Un m

Argument: Președintele CNCD cere măsuri dure după ce a mers la meciul FCSB – Rapid. „Sancţiunile sunt prea blânde. Meciurile, fără spectatori, altă soluţie nu există” - preluare din presa sportivă. Galeria – această ființă exuberantă, gălăgioasă, ușor rebelă și plină de culoare! Dar fără manifestări extreme, care să golească de conținut, până la urmă, ideea de „suporter“. Care suporter, după dicționar, ar trebui să fie o persoană care simpatizează și susține cu pasiune o echipă sportivă sau anumiți sportivi, când au loc competiții cu participarea lor. Definiția cuprinde în sine cam tot ceea ce ar trebui să fie un suporter: o persoană care este atașată afectiv de un sportiv sau de o echipă și care își manifestă în mod vizibil susținerea. Fie vocal, fie prin gesturi și atitudine. Mai rec

Într-o Europă care pare că-și pierde, pe zi ce trece, tot mai tare busola, fac vâlvă acțiunile scandaloase ale unor „activiști”, care s-au apucat să pângărească opere de artă faimoase, expuse în muzee la fel de faimoase. Ei își spun apărători ai mediului și impută – fără nici un fel de discriminare – pretinsa pasivitate față de marile probleme ale mediului ambiant, reclamând adoptarea și aplicarea unor măsuri eficiente pentru reducerea poluării. Dar, ce să vezi, nu au găsit alt mijloc decât să atenteze la creații ale geniului uman, de capodopere create de semeni ai noștri, a căror unică vină a fost să-și pună în operă Harul primit de la Creatorul! Până una-alta, au reușit să stârnească mari „talazuri” într-un pahar, cele mai multe reacții fiind exact opusul a ceea ce declară ei ca și-au

Dedicație: o scurtă lectură de duminică În sat, oamenii îi spuneau „băiatul grajdarului“. Numele ăsta îi venea de la tatăl său care fusese, ani la rând, grăjdar la conac. Apoi a plecat la război (potrivit obiceiului, stăpânul i-a dat un cal şi i-a spus să-şi servească ţara cu vitejie şi să nu uite cumva să-i aducă înapoi şi animalul) şi nimeni n-a mai ştiut nimic de el. Băiatului îi plăceau, mai mult decât orice pe lume, caii. Şi nu atât pentru că se obişnuise cu ei de pe vremea când lucra alături de taică-su, cât pentru vijelia iscată de trapul lor dezlănțuit pe pajişte şi, poate cel mai mult, pentru senzaţia de zbor nemărginit cu care-l învăţaseră, învăluindu-l, coamele despletite ale armăsarilor, în zori, când îi lăsa să zburde în voia lor. „Mai lasă cărţile alea, măi Ştefane, că s-a

Am decis să public acest text ca un omagiu la adresa  tuturor bunicilor din lume.  ...A fost odată, ca niciodată... Şi basmul începea să vibereze, învăluind cu muzica lui atât de plăcută odaia copiilor din apartamentul cochet, cocoţat undeva tocmai la etajul şapte al blocului. Acolo sus, în camera cu pereţii plini de poze şi desene din lumea fraţilor Grimm, acolo unde mâna trebuia să se întindă foarte puţin ca să poată mângâia stelele, bunica urzea, în fiecare seară, un fir nevăzut pe care se înşirau, cuminţi, Feţi-Frumoşi, Ilene Cosânzene, pitici şi zmei de tot felul. - ...A fost odată, ca niciodată, a fost odată un munte... - Ce este un munte? – o întrerupse nepoţelul, mângâindu-şi ursuleţul de catifea de care nu se despărţea nici noaptea. Bunica îşi încreţi puţin fruntea şi-şi ara

5. Home - sweet home... La restaurantul libanez de care aminteam în episodul trecut, în capul listei de meniu, o surpriză: ciorbă de burtă, urmată de mititei și alte soiuri de mâncăruri... mioritice. Mai spre coadă, ca într-o doară, shaorma, falafel. Și dacă la toate astea mai adaug și faptul că ciorba de burtă mi-a fost servită călâie, cu niște ardei murați care ar fi trebuit să fie iuți și nu doar excesiv de sărați. Am dat și peste Ayran, dar, iarăși, părea că cel care l-a preparat o fi văzut niște fete frumoase pe geamul de la bucătărie în timp de adăuga sarea – ocnă, nu altceva. Chiar așa, libanezii - câți or fi fiind pe-acolo - ce-or fi zicând la toate astea?! Ieșind din local, mă trezesc gândindu-mă cât poate fi de interesant să observi cum reacționează oamenii, în general, când

4. Bucureșteni - schițe de portret Nu se putea ca, petrecând aproape două zile împlinite în oraș, să nu întâlnesc oameni. Să nu întâlnesc... bucureșteni. Cum i-am întâlnit în curgerea anilor în care, uneori lunar, am avut prilejul să o fac: să relaționez cu ei, să încerc să-i deslușesc – nu de alta, dar de la bun început mi s-a spus să am grijă, să fiu atent, să mă păzesc și alte avertismente lăsate ca o moștenire, de la o generație la alta, iar mie nu-mi prea plac „rețetele” de felul acesta. Da, bucureșteanul este, de nici nu se știe când, un soi de concept. Într-un anume limbaj colocvial, el nici nu mai este nimit „bucureșetean” ci, o știm, „Mitic”. O fi de la titlul unei piese celebre în epocă – „Sfântul Mitică blajinul”- o fi de la răspândirea numelui pe care-l poartă, cu predilecți

3. Hai-hui prin București Mă rog, printr-o parte din el. O parte ce reprezintă, geografic, un procent semnificativ, dar, din punct de vedere al interesului „turistic” – o zonă cu semnificații mai degrabă locale. Asta chiar dacă, în același perimetru se găsește aeroportul cu același nume – un punct de referință pe nedrept neglijat de autorități. Câți vor fi știind că acest aeroport – alături de aeroportul din Arad (!) – a făcut parte din traseul primei linii aeriene de pasageri transeuropene, care începea la Paris și se termina la Istanbul?! (Și aici mă opresc ca să repet: oameni buni, Aradul a avut (și) aeroport cu relevanță internațională la vremea când prin alte locuri „importante” din România bătea vântul. Astăzi? Cum de am putut ajunge atât de jos?!). Escapada noastră în Capitala ț