– „Sunt un păcătos iertat.” O spun des și o aud des. Dar uneori simt că o spun ca pe o haină largă în care încerc să mă ascund. Alteori mă folosesc de ea ca de o etichetă de care mă agăț ca de o amăgire. Alteori vine ca o ușurare. Până la urmă, nici nu mai știu ce înseamnă cu adevărat.
– E bine că ai ajuns aici. Pentru că propoziția asta poate fi adevăr sau alibi. Poate fi punct de plecare sau scuză pentru stagnare. Depinde ce pui în ea. Dar spune-mi: ce vrei să exprimi când o rostești?
– Că nu sunt perfect, că-mi dau seama că mai păcătuiesc. Că am nevoie de har. Dar… uneori, sincer, o folosesc ca pe o scuză. Ca și cum aș zice: „Asta sunt. Nu pot mai mult.”
– Aici e nodul. Iertarea nu e o scuză pentru fire, ci o condamnare a ei. Dacă ești iertat cu adevărat, înseamnă că omul vechi, stăpânit de păcat, s-a dus și ai primit o identitate nouă. Iar identitatea nouă cere o viață nouă.
– Atunci… ce rămâne din „păcătos”?
– Doar amintirea și vulnerabilitatea. Nu mai rămâne numele. Numele tău este: „iertat”, „fiu răscumpărat”, „o făptură nouă”. Păcătosul e trecutul tău, nu identitatea ta prezentă.
– Și totuși… de ce simt firea atât de vie? Uneori mai vie decât mine.
– Pentru că iertarea nu omoară firea, ci doar o detronează, îi ia dreptul de proprietate. Firea nu dispare, doar că nu mai conduce – sau nu ar mai avea voie să conducă. Și aici intră în scenă cuvântul acela greu, despre care am mai vorbit: „răstignirea firii”.
– Cum să o răstignesc? Nu pot să-mi pun singur cuie în mâini.
– În realitate, după cum sigur îți dai seama, nu e vorba de cuie, ci, spus simplu, de alegeri. Pe scurt, răstignirea firii înseamnă trei decizii: alegi să nu-i mai dai dreptul de a hotărâ în locul tău, să nu o mai hrănești și să o expui luminii lui Hristos, pentru că numai așa firea moare încet, dar sigur. Atunci când nu o mai hrănești și nu o mai asculți, ea moare de… inaniție.
– Deci mi-am adus bine aminte: răstignirea firii e un proces?
– Da. Crucificarea lui Hristos a fost un eveniment unic, dar răstignirea firii tale este un proces zilnic. Și felul în care se desfășoară procesul acesta este dovada pocăinței reale. Nu lacrimi, nu emoții, nu promisiuni, ci lupta. Și alegeri responsabile repetate.
– Și dacă mă poticnesc? Dacă mai și cad?
– Câtă vreme vei trăi, firea va fi cu tine – dacă vrei, în asta constă drama, dar și farmecul inexplicabil al vieții unui creștin mântuit. Iar dacă ea, chiar răstignită, se trezește și merge la culcare cu tine, va trebui să te confrunți și cu situații de felul acesta – te vei poticni, da, s-ar putea să mai și cazi, sigur că da. Ei bine, atunci se va vedea clar cât este de reală pocăința ta. Pentru că problema nu e că ai căzut. Problema e ce faci după – te ridici sau rămâi acolo? Îți recunoști slăbiciunea, îți mărturisești păcatul? Adu-ți aminte „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept ca să ne ierte de orice fărădelege…” (1 Ioan 1:9). Importantă e atitudinea pe care o adopți și anume că îți recunoști greșeala și că nu renunți. Te ridici cu ajutorul Duhului Sfânt și îți continui, așa cum spune apostolul Pavel, alergarea, Ține minte, pocăința reală nu e perfecțiune la minut, ci o călătorie extraordinară, o transformare continuă, cu o direcție clară și o destinație minunată.
– Metanoia? Dar cum funcționează în viața de zi cu zi?
– Metanoia e, pe scurt, schimbarea radicală a modului de a gândi. Și schimbarea modului de a gândi schimbă modul de a trăi.
În esență, metanoia înseamnă să vezi păcatul ca pe un intrus, nu ca pe un prieten vechi, să-ți reeduci reflexele interioare și, nu în ultimul rând, să reacționezi din identitatea nouă, nu din cea veche Metanoia e, ca să spun așa, „software-ul” nou. Doar că el trebuie folosit, nu doar instalat…
– Știi, uneori simt că lupt singur.
– Asta e minciuna firii. Nu mai ești singur. Duhul Sfânt este în tine. Numai că El nu forțează. El lucrează acolo unde este lăsat să lucreze.
Uite câteva semne că Îl lași să lucreze: sensibilitatea la păcat, reacții de respingere certe și puternice, dorință neostoită de lumina care vine din Cuvântul lui Dumnezeu, puterea de a spune „nu” și de a și acționa în acest sens, dorința de a repara greșeala însoțită de bucurie în ascultare.
– Bine, am înțeles, dar mi-ai spus mereu că un creștin mântuit nu trăiește în singurătate, că locul lui este „acolo unde sunt doi sau trei, adunați în Numele meu”, adică într-o comunitate? Ce rol are comunitatea în acest proces de transformare?
– Un rol esențial. Comunitatea este – ar trebui să fie – locul unde ești ținut responsabil, unde ești ridicat, unde ești ajutat să te corectezi, unde ești încurajat, unde înveți să iubești și să ierți, să trăiești în pace și să descoperi bucuria părtășiei. Comunitatea este – ar trebui să fie – locul unde oamenilor le pasă unul de celălalt. Fără comunitate, lupta cu firea devine foarte grea, aproape imposibilă.
6 pași mărunți
Recunoaște impulsul înainte să reacționezi – numește-l în tine: „Asta e firea.”
Alege conștient contrariul firii – alege să răspunzi blând acolo unde ai vrea să izbucnești.
Taie hrana firii – elimină sursele care o mențin sau, mai rău, o întăresc (orgoliu, comparații, pornografie, necinste, bârfe, autojustificare).
Expune-ți firea Luminii – mărturisește, nu ascunde, confruntă firea cu Adevărul.
Alege să faci un pas mic de ascultare zilnic – un gest concret: o iertare, o renunțare, un ajutor, o mărturie publică.
Mulțumește pentru fiecare victorie mică – recunoștința întărește omul nou.
În loc de concluzii
Nu te mulțumi să fii „un păcătos iertat”. Nu transforma iertarea în pernă pe care să-ți pui capul și să visezi, ci într-o rampă de lansare. Identitatea ți-a fost schimbată. Acum urmează metanoia – transformarea minții. Cu ajutorul ei și prin ea, vei reuși să grăbești răstignirea firii. Iar umblarea prin Duhul îți va asigura transformarea irevocabilă a vieții. Și nu uita, toate acestea se văd în cotidian, în modul cotidian în care-ți desăvârșești, pas cu pas, mărturia despre Hristos.
Silviu RAȚIU
