Libertate fără limite? Sau limite fără iubire? - Mă uit la ce se întâmplă azi cu copiii… Unii sunt crescuți fără limite, ca și cum libertatea absolută ar fi un drept natural. Alții sunt ținuți, încă, sub control strict, ca și cum copilul ar fi un proiect militar. Și mă întreb: unde e echilibrul? - De cele mai multe ori, echilibrul este în adevăr. Iar adevărul Scripturii spune două lucruri care par contradictorii, deși, dacă îți iei câteva minute de meditație, nu sunt: - Copilul are nevoie de libertate - pentru a crește armonios, echilibrat, pentru a-și putea valorifica resursele…

Esența omului și chemarea spre comunitate - Fac ce fac și revin mereu la începutul Genezei. De parcă acolo s-ar afla rădăcina tuturor lucrurilor. Versetul acela - „Nu este bine ca omul să fie singur” - mă urmărește. Simt că nu vorbește doar despre căsătorie, ci despre ceva mai profund. - Așa este și nu ești departe de realitate: Geneza este, în adevăr, Cartea începuturilor, acolo poți afla, în esență, care este Planul lui Dumnezeu. Cât privește acel verset de care vorbești și azi, trebuie să știi că acolo nu se vorbește doar despre o nevoie psihologică, ci despre structura…

- Îți mai amintești versetul acela din Geneza 2:18 - „Nu este bine ca omul să fie singur”? - mi se pare că spune ceva mult mai profund decât simpla nevoie de companie sau greșesc? Simt că e o afirmație despre însăși structura omului. Dar mă tem că nu reușesc să-i prind tâlcul complet. - L-ai prins deja atunci când ai citat corect versetul. Fii atent, observă ceva esențial: Dumnezeu nu spune „nu e bine ca bărbatul să fie singur”, ci „nu e bine ca omul să fie singur”. Termenul ebraic „ha-adam” înseamnă ființa umană, nu doar… masculul. - Deci…

- Ascultă, Biblia spune că Dumnezeu urăște despărțirea unei familii. Dar, în același timp, Biblia admite că există situații în care divorțul este îngăduit. Cum împac aceste două realități? Și mai ales… cum știu când o căsătorie trebuie salvată și când trebuie lăsată să se încheie? - Întrebarea ta nu e doar teologică. E umană. E dureroasă și foarte actuală. E una dintre cele mai grele întrebări pe care și le poate pune un om credincios. -Hai să o luăm încet, cu lumină și cu adevăr. Ce spune Biblia cu adevărat despre divorț - Știu ce spune tradiția. Dar, chiar…

- Duminică dimineața. Clădirea e aceeași. Oamenii sunt aceiași. Programul e același. Și totuși… ceva în mine se întreabă: Oare chiar ne adunăm în Numele Lui? Sau doar ne întâlnim între noi, că așa se cuvine? - Întrebarea ta nu e un reproș, ci un semn că ai început să vezi. Când omul începe să simtă golul din spatele formelor, înseamnă că Duhul îl cheamă spre esență. Dar, ca să rămânem conectați la subiect, spune-mi: ce cauți când intri în clădire? - Caut liniște, dar și cercetare. Caut un cuvânt dar nu de orice fel, un sens și încă unul…

- Mă trezesc uneori că nu mai știu ce să fac. Mă tot lovesc de dezamăgiri, promisiuni neținute sau chiar încălcate, vorbe grele aruncate, gesturi care dor. Apoi dau peste versetul ăsta: „Blestemat omul care se încrede în om” și mă întreb: nu cumva Biblia îmi spune să nu mă mai bazez pe nimeni? - Nu, nu asta spune. Dar înțeleg de ce te-ai gândi așa. Când ești rănit, versetul devine o scuză perfectă pentru a te retrage. Dar textul nu condamnă încrederea, ci absolutizarea, dacă vrei, idolatrizarea ei. - Totuși… cum să nu absolutizez? Când ai nevoie de cineva,…

I Întrebarea care apasă - Am ascultat o predică… și m-a tulburat. Spunea vorbitorul ceva de genul: „dacă ai Duhul Sfânt, nu mai ai emoții. Bucuria omenească e „firească.”, iar bucuria nu mai are nimic în comun cu „firea”, că doar e roada Duhului, punct. Că un creștin născut din nou nu mai simte ca „ceilalți”, nu mai are, adică, emoții... - Și te-a neliniștit, nu? - Cum să nu. Pentru că eu… simt. Mă bucur. Mă întristez. Plâng. Mă emoționez. Și m-am întrebat: „Oare, dacă sunt așa, nu sunt destul de duhovnicesc?” II Primul adevăr: Iisus a avut emoții…

- Aud tot mai des că am ajuns să trăim într-o lume confuză, care și-a pierdut echilibrul. - Da, așa este, oamenii de zi navighează tot mai greu într-o lume în care constrastele devin tot mai puternice, mai răvășitoare. - Una dintre preocupările care frământă deopotrivă părinți, educatori, adolescenți, bunici, orice persoană care se simte responsabilă de direcția în care merge civilizația, este educația. - Și nu ți se pare normal să fie așa? Orice om ar trebui să fie preocupat de această chestiune: pe mâinile cui lăsăm lumea, cum vor reuși cei ce vin după noi să păstreze moștenirea…

- Tot vorbim despre Matei 18:20, dar ce înseamnă, concret, „adunați în Numele Meu”? Nu e doar o expresie frumoasă? - Nu e o expresie, e o realitate. E momentul în care oamenii nu se adună doar din rutină, pentru program, pentru socializare, ci pentru a căuta prezența Lui. - Adică nu e vorba de instituție? - Deloc. Instituția poate fi utilă, dar nu e esența. Matei 18 vorbește despre viață, nu despre structură. Despre relație, nu despre regulament. Despre inimi, nu despre liste de membri. - Și totuși… nu e riscant să spui că nu e nevoie de lideri…

- Îți amintești când ne-am oprit asupra pasajului în care Iisus spune să ne iubim aproapele ca pe noi înșine. Dar tot El îmi cere să mă lepăd de mine. Cum pot să mă iubesc și, în același timp, să mă lepăd de mine? Nu e o contradicție? - Pare o contradicție doar pentru că ai în vedere același termen - „eu” - pentru două realități diferite. Scriptura însă, le distinge foarte clar. - Două realități? Care sunt? - Există mai întâi, „eu”-l creat de Dumnezeu, după chipul și asemănarea Lui: curat, demn, capabil de iubire, de adevăr, de lumină.…