– Simt că porunca aceasta, deși scurtă, este mai actuală ca oricând, tocmai pentru că are o semnificație care mă depășește uneori. O aud de mic, o știu pe de rost, dar nu sunt sigur că în contextul lumii în care ne ducem zilele, o înțelegem pe deplin. Ce înseamnă, de fapt, să‑mi cinstesc părinții într-o lume care se schimbă atât de repede și nu neapărat în bine?
– În esență, și atunci, și acum, înseamnă să recunoști că nu ai apărut în lume din întâmplare, că există o poveste înaintea ta și că ai primit viața prin mâinile altora. Asta ca niște considerente… prealabile, dacă vrei. Apoi, să știi că cinstirea despre care citim în Scriptură nu este despre perfecțiunea părinților, ci despre locul lor în viața ta. Nu despre merite, ci despre rădăcini. Nu despre ce au făcut bine sau rău, ci despre faptul că prin ei ai primit darul cel mai mare: existența.
– Dar uneori simt că lumea modernă mă împinge să mă desprind de tot ce a fost înainte. Să fiu autonom, independent, să-mi construiesc singur drumul. Unde mai încape porunca în toate acestea?
– Autonomia nu este, neapărat, dușmanul cinstirii părinților. Independența nu este opusul recunoștinței.
Poți merge departe, până la capătul lumii, dar nu trebuie să uiți de unde ai plecat. Poți avea propria viață, dar nu trebuie să-ți pierzi inima. A-ți cinsti părinții, a-ți onora rădăcinile, nu te leagă de trecut ca o povară, ci te ancorează, îți conferă și îți menține puternică o identitate.
– Totuși, trebuie să fii de acord, diferențele dintre generații sunt uriașe. Ei au crescut într-o lume, eu în alta. Uneori mă simt de ca și cum am vorbi limbi diferite.
– Așa este. Dar respectul nu cere uniformitate în formă, ci bunătate în fond, în ceea ce înseamnă ființa însăși.
Nu ne cere să fim de acord cu ei în toate, ci, măcar să le vorbim cu respect. Nu cere să le copiezi viața, ci măcar să le recunoști eforturile, atunci când ele nu te-au rănit. Nu cere să fii „copilul” perfect, ci să fii copilul care rămâne prezent în viața lor, chiar și după ce ai ieșit de sub aripa lor ocrotitoare.
Uneori, cea mai mare cinstire este să-i asculți fără să-i judeci – deși, poate ai avea oarece motive. Știm, relația părinte-copil, nu este întotdeauna un cântec de dragoste.
– Păi da, să nu uităm că, vorba din popor, mai există și dragoste cu… năbădăi…
– Măcar de ar fi doar atât. Apoi, alteori, când situația o cere, ar fi bine să poți explica de ce nu mai ești de acord fără să ridici tonul. Ca să nu vorbim de situația în care, de la o vreme, este nu numai o dovadă de respect, ci și de bun simț, să taci dar „să rămâi acolo”. Nu de alta, dar vine o vreme când nu poți ști dacă mâine vei mai avea șansa să… fie ei acolo…
– Și dacă au greșit? Dacă au rănit? Dacă au lipsit atunci când ar fi fost mai mare nevoie de ei? Dacă, chiar aproape fiind, au fost, de fapt, absenți, și/sau chiar nedrepți?
– A-l cinsti pe un părinte nu înseamnă negarea rănilor. Nimeni nu-ți va cere să te minți și să spui că a fost o poveste minunată ceea ce, mai întotdeauna, a fost ca un fel de cursă cu obstacole, care a lăsat și urme, și chiar a durut adeseori. Nu-ți poate cere nimeni să te întorci în locuri nesigure ori acolo unde, încă, mai sunt lacrimi, durere, plâns cu sughițuri. Și, foarte important, nu înseamnă să accepți abuzul.
A-ți cinsti părinții înseamnă să nu răspunzi răului cu rău, să nu lași resentimentul să-ți otrăvească sufletul, să nu le dorești răul chiar dacă, uneori, te-ai simți „ușurat” în felul acesta. Și mai înseamnă să le recunoști umanitatea – așa cum și ei ar fi trebuit să o facă dintotdeauna -, chiar dacă nimeni nu te va putea obliga să le aprobi fără rezerve comportamentul. Nu în ultimă instanță, ca un bun creștin, să ierți și să lași loc vindecării, chiar dacă nu întotdeauna vei putea lăsa loc și apropierii. Există viață și de la o distanță respectuoasă.
– Ce fac atunci când părinții îmbătrânesc? Când devin fragili, vulnerabili, dependenți, să nu vorbim, sâcâitori? Când rolurile se schimbă?
– Atunci porunca devine pe cât de complexă, pe atât de frumoasă. Atunci cinstirea se transformă în grijă, pentru că, atunci iubirea se întoarce la izvorul ei. Să ai grijă de părinți este una dintre cele mai luminoase forme de credință. Este felul în care Dumnezeu îți spune: „Așa cum ai fost purtat, poartă și tu acum.”
Nu este o obligație rece, ci o șansă, hai să-i zic chiar o provocare. Pentru că, nu de puține ori, cinstindu-l pe părintele tău, va trebui să faci lucruri pe care el, la timpul său, n-a știut să le facă. În acest context, a-i arăta respect, reprezintă o șansă de a închide cercul vieții cu demnitate și recunoștință, de a face dovada că, ajutat de Duhul Sfânt, tu ai înțeles ce înseamnă, cu adevărat, dragostea care, nu-i așa, ar trebui să ne călăuzească viața tuturor.
– Nu știu de ce, dar simt că porunca aceasta nu este doar morală, ci și vindecătoare.
– Așa este. Nu de puține ori, când îți cinstești părinții, îți vindeci trecutul. Când îți cinstești părinții, îți întărești prezentul și, foarte important, îți binecuvântezi viitorul.
Porunca aceasta nu este – nu ar trebui să fie – o povară, ci o ușă mereu deschisă spre maturitate, spre pace, spre consolidarea identității pe care o dobândești odată ce L-ai primit pe Isus în viața ta. Aș zice că e o cale sigură spre a deveni om împlinit.
– Și dacă nu știu de unde să încep? Uneori relația e complicată, alteori distanța e mare, iar alteori pur și simplu nu găsesc cuvintele, gestul acela mărunt care face diferența.
– Atunci cere ajutor – știi că ai de la cine – și începe. Porunca aceasta nu cere gesturi spectaculoase, ci consistență motivată de un imbold venit din inimă. Nu cere perfecțiune de la început, nu cere totul deodată, ci un demers în pași mărunți dar fermi și irevocabili – acele gesturi mici care nu te copleșesc și, grijă mare, nu–l copleșesc pe cel din fața ta Să știi că, prin relevanță, discretă chiar, ele schimbă direcția inimii.
– Adică să nu mă aștept să se repare totul dintr-o dată?
– Nu. Pașii mărunți nu cer să „rezolvi” trecutul – acela rămâne cu toate ale lui, nu-l poți șterge – nu s-a inventat încă o tastă „Delete” care să șteargă trecutul -, ci, cu ajutorul lui Iisus, să trăiești corect în prezent. Mici detalii ce nu par mari, dar deschid ușa harului. Este știut că ritmul vindecă acolo unde intensitatea sperie.
– Și dacă părinții nu răspund? Sau nu știu să primească?
– Pașii mărunți nu depind de reacția lor, ci de caracterul tău. Cinstirea de care vorbește Cuvântul se regăsește în inimă, nu în reacția celuilalt. Uneori cel mai mare pas este să alegi blândețea în locul iritării, tăcerea în locul reproșului, rugăciunea în locul resentimentului. Și, nu uita, cinstirea părinților nu trebuie să fie o „premiere” a lor, odată ajunși la bătrânețe, dar nici o „revanșă” prin care să le arăți cum ar fi fost dacă…
Cinstirea părinților este o chestiune de a fi, sau nu. Motivația? Nu poate fi decât una singură: iubirea pe care o inimă locuită de Duhul Sfânt o simte, fără nici un efort, pentru aproapele…Care, nu întâmplător, e tatăl tău sau mama ta. Așa cum au fost și cum sunt ei.
– Să înțeleg, deci, că cinstirea părinților, așa cum este scrisă ea în Scriptură, nu este o chestiune care să țină de meritul lor, al părinților, ci de felul în care înțeleg eu ce înseamnă iubirea aproapelui, cu atât mai mult, a celor ce mi-au dat viață?
– Cred că mai mult de atât nici nu are rost să mai spunem.
Pași mărunți – simpli, concreți, aplicabili
- Un telefon scurt – nu doar pentru informații de rutină, ci ca semn de prezență, dar din inimă.
- O vorbă bună – chiar dacă relația e dificilă sau, poate, tocmai din această cauză. Nu uita: „nu aduce anul, ce poate aduce ceasul”.
- O rugăciune pentru ei – rugăciunea schimbă tonul inimii.
- O amintire spusă cu recunoștință – chiar și una mică, întărește legăturile sau, în anumite cazuri, le poate restabili. Când v-ați uitat, ultima oară, împreună, la un album de familie?
- Un gest de ajutor concret – o cumpărătură, o vizită, un timp „de calitate” petrecut cu ei sau, împreună cu ei și cu întreaga familie – o parte din timpul tău și care să fie doar „pentru ei”.
- O limită sănătoasă – cinstea, respectul nu exclude protejarea propriei sănătăți.
- Un cuvânt de iertare rostit din inimă – nu pentru a scuza, ci pentru a elibera.
Silviu RAȚIU
