– Sunt tot mai dese momentele în care am impresia că trăiesc într-o lume care nu-mi mai aparține. Totul e mult prea rapid, totul e super-conectat, totul e lumină, sunet, zgomot. Și, în toată agitația asta, simt că pierd ceva. Ce anume?
– Pierzi liniștea. Și odată cu liniștea, pierzi capacitatea de a-L auzi pe Dumnezeu.
– Dar nu e vina mea. Așa e lumea acum.
– Să fim corecți, lumea nu te obligă să fii distras. Ea nu face decât să îți ofere distragerea ca pe un drog. Cu alte cuvinte, ea doar te tentează. Tu ești cel care ai alegerea, nu uita asta! Și nu încerca să te justifici că ispita ar fi prea mare. Ascultă: „Nicio ispită nu v-a ajuns care să nu fi fost potrivită cu puterea omenească; și Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiți ispitiți peste puterile voastre, ci împreună cu ispita a pregătit și mijlocul să ieșiți din ea, ca s-o puteți răbda.” – 1 Corinteni 10:13
– Că veni vorba, sunt tot mai dese afirmațiile de genul „tehnologia a ajuns un soi de templu invizibil”. Dar, chiar de ar fi așa, eu nu cred că tehnologia e periculoasă. La urma urmei, e doar un instrument.
– Generic spus, ai dreptate, e un instrument. Care, însă, folosit fără măsură, ajunge să-ți acapareze timp, atenție, emoție, identitate. Iar asta nu mai e doar tehnologie. Asta devine, încetul cu încetul, acel „templu” care găzduiește o… religie.
– Religie?
– Da. Hai să vedem: are ritualuri — scroll, refresh, notificări. Are preoți – influenceri, algoritmi, trendsetteri. Are promisiuni – fericire, validare, vizibilitate. Are „jertfe” – timp, liniște, relații, rugăciune.
Și are un altar: ecranul.
– Bine, dar tehnologia asta nu-ți intră în casă că așa vrea ea?
– Ai dreptate – nu-ți intră în casă, o duci tu și te și bucuri de ea. Ba, uneori, te mai și mândrești: ce rezoluție, ce viteză, ce mouse super fiabil, ce ecran tactil…
– Dar ce e rău în toate astea?
– În principiu nu e, neapărat, rău. Răul începe cu adevărat atunci când libertatea ta de alegere ajunge să fie dependentă, chiar subjugată, de tehnologie și când, uzul ajunge abuz! Când, în numele „libertății”, ajungi să te lași condus de programe, linkuri, de gaming etc. Când transformi aceste facilități – incontestabil folositoare – în obiect de închinare, ademenit de iluzia că, în felul acesta, te împlinești, că ești tu însuți și încă ceva. Și că acel „ceva” este atât de important încât să nu mai ai nevoie de nimic.
– Poate că ai dreptate. Dar totuși, nu e greșit să vrei să fii tu însuți?
– Depinde ce înseamnă „tu însuți”. Cultura modernă îți spune: „Tu ești adevărul tău.” „Tu decizi ce e bine.” „Tu îți creezi identitatea.” „Tu meriți totul.”. Aș zice că toate astea fac parte dintr-o „Evanghelie a autonomiei”.
Doar că adevărata Evanghelie spune altceva: „Leapădă-te de tine.” „Ia-ți crucea.” „Luați jugul Meu asupra voastră”, „Urmează-Mă.”
– Sună greu.
– Sigur că sună greu, pentru că e împotriva culturii. Aș vrea să înțelegi că îndemnurile din Scriptură nu sunt împotriva ta, ci împotriva idolilor tăi, împotriva a ceea ce „Măria Sa firea” îți șoptește cu insistență de pe tastele calculatorului sau de pe displayul telefonului celular.
– Totuși, foarte mulți sunt cei care spun că ar simți că lumea modernă i-ar împinge să-L nege fățiș pe Dumnezeu.
– În general ei nu greșesc. Atacul subtil în zilele noastre înseamnă, fii atent, ignorare, nu neapărat negare pe față. Cultura modernă, cu tot ceea ce înseamnă ea, te împinge să-L ignori. Cel rău a devenit mai subtil: a realizat că negarea e prea evident și ușor de identificat în vreme ce ocuparea minții pentru a o determina să ignore, e mult mai eficientă și, din păcate, în multe cazuri, e mortală.
– Cum adică?
– Hai să vedem: propovăduitorii culturii moderne nu-ți spun fățiș: „Nu te ruga.” Îți spun: „Hai că mai ai timp, las-o pe mai târziu.” Nu-ți spun în termeni prohibitivi: „Nu citi Scriptura.”, ci „Lasă acum, nu vezi că ești prea obosit.” Nu spun: „Stai acasă, nu merge la biserică.” Îți vor sugera, cu compasiune: „Ai nevoie de o pauză.”
Cultura modernă nu te face ateu. Te face ocupat, iar asta, din păcate, poate fi fatal.
– Da, mă confrunt și eu cu multe din aceste ispite. Recunosc… uneori mă simt mic când văd ce fac alții online. Frenezia YouTube și altele asemeni. Și atunci, chiar așa, parcă îmi vine să las totul baltă…
– Sigur că da, asta e. De ce se întâmplă așa? Pentru că ne uităm mai mult la oameni, nu la Hristos. Rețelele sociale sunt o fabrică de identități false. Acolo oamenii nu trăiesc – în cel mai bun caz, se… afișează. Nu se vindecă – se filtrează. Și lucrul cel mai grav, nu se pocăiesc – se promovează. Așa cum sunt, mai exact, așa cum îi modelează expunerea exagerată la… tehnologie.
– Și totuși, e greu să nu te compari. E în firea noastră să facem lucrul acesta.
– Pentru că ai uitat cine ești. Când uiți că ești copil al lui Dumnezeu – adică ești un unicat binecuvântat prin jertfa mântuitoare a Domnului, începi să cauți validare în ceea ce-ți oferă lumea, de pildă, în like-uri. Ele devin etalonul după care te apreciezi sau nu, deși ar trebui să-ți fie de ajuns conștiința faptului că sângele lui Christos te-a curățat față de toți.
– Că veni vorba, cultura modernă ne sugerează că trebuie să evităm suferința, că nu avem motive să o acceptăm. Să fugim de durere, să ne protejăm emoțional.
– Numai că Hristos spune altceva: „În lume veți avea necazuri.” „Ferice de cei prigoniți.” „Suferința produce răbdare.” Ne place sau nu, acesta este adevărul curat, confirmat de Cel ce este Adevărul.
În subtilitatea ei complice cu răul, cultura modernă – o parte semnificativă din ea – te amăgește că vrea confort pentru tine, în vreme ce Evanghelia vrea – și îți garantează – caracter.
– Trăim într-o lume în care se pare că fiecare are adevărul lui – un adevăr fluid și, din această pricină, alunecos, la limita iluziei. În acest context, e greu să mai spui ceva absolut.
– Pentru că absolutul a devenit ofensator. Privește în câte țări civilizate Biblia este interzisă ori i se limitează circulația, utilizarea. Sau țări în care ai voie să te rogi „numai” acasă, dar și acolo, să nu cumva să deranjezi vecinii… Și toate astea în numele unor iluzorii „drepturi ale omului” care ar prevala în relația cu un Dumnezeu pe care ei se chinuie să-l relativizeze. Dar Adevărul nu e negociabil. Pentru că Adevărul nu e emoție, nu e perspectivă și nici preferință.
Adevărul este o Persoană.
– Recunosc… sunt momente în care mi-e greu să mă rog, să stau în liniște ca să mă pot conecta cu El. Mi-e greu să citesc Scriptura fără să-mi fugă mintea. Mi-e greu să adopt „ritmul” în care Dumnezeu vrea să ne trăim călătoria care ne duce spre sfințenie. E epoca vitezei, e greu să nu te lași prins în vâltoarea digitalului, a realității virtuale.
– Te cred. Știi de ce? Pentru că prea des ne lăsăm antrenați într-o existență caracterizată prin viteză și nu mai punem preț pe calmul care aduce profunzime. Ne expunem unor relații unde accentul este pe reacție, și nu mai avem timp de reflecție. De meditație nici să nu mai vorbim. Devenim tot mai dependenți de consum, și lăsăm contemplarea, introspecția, pe… altă dată.
Tehnologia îți apelează atenția. Dar nu uita că atenția este poarta sufletului.
– Și atunci… ce e de făcut? Cum să trăiesc credința într-o lume care, sub pretext că mă ajută să mă împlinesc, mă trage în toate direcțiile?
– Am să-ți spun ceva, dar să nu te suprindă: nu fugi de lume! Nici Robinson Crusoe n-a rămas singur pe insulă la nesfârșit. Și încă ceva, n-ai de ce să demonizezi tehnologia – în sine, ea nu e nici rea, nici bună. E doar o cale. Un instrument, un „mod de operare” dacă vrei. Nu te izola nici de ea, nici de lume. Adu-ți aminte, Iisus ne spune cât se poate de clar: „În lume veți avea necazuri, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea!”
-Bine, dar…
– Dar nu uita acest adevăr esențial: atât timp cât Dumnezeu te ține în viață, rămâi stăpân asupra alegerilor tale. Tu ești cel care decizi cum îți orânduiești viața, de care parte a Adevărului te situezi și cu cine îți vei desăvârși călătoria. Iar pentru asta, uite câteva sugestii de bun simț, aș zice niște
Pași mărunți de urmat:
- Păstrează-ți momentele de liniște netulburate de nimeni și de nimic.
- Filtrează-ți cu ajutorul minții schimbate conținutul cotidian.
- Antrenează-ți și păstrează-ți cât mai curată disciplina spiritual.
- Ține-te departe de mulțimea de „- isme” care au inundat lumea.
- Adu-ți aminte mereu, Dumnezeu te-a așezat într-o comunitate pe care El o păstorește. Păstreaz-o, ținete-te strâns legat de ea.
- Odată ce L-ai primit pe Hristos în inimă, ai primit o identitate nouă. Nu lăsa nimic să știrbească identitatea ta în Hristos.
- Nu l-ai întâlnit încă pe Hristos? Caută să-L întâlnești cât mai curând, încredințează-i inima și lasă să devină El Domnul vieții tale. Crede-mă, totul va fi altfel, totul va fi mai bine.
În loc de concluzie
Da, să nu uităm, tehnologia poate – trebuie să fie – o fi unealtă utilă. Dar tu trebuie să rămâi stăpânul. Nu uita, tasta Escape este la un click distanță.
Cultura modernă nu este o fatalitate. Știi ce a zis Solomon: „Toate lucrurile își au vremea lor. Tot ce a mai fost, va mai fi…” Vremile sunt trecătoare. Așa și modelele.
De aceea, cultura modernă nu ne poate impune să-L negăm pe Dumnezeu. Ne sugerează doar să-L ignorăm, s-o lăsăm, cumva, mai moale… Iar tehnologia – folosită fără discernământ – poate fi instrumentul perfect pentru această diversiune.
Dar, tehnologia poate – trebuie să fie – o fi unealtă utilă. Trebuie doar ca tu să rămâi stăpânul. Nu uita, tasta Escape este la un click distanță.
Silviu RAȚIU
