Au tăcut petardele, s-au stins artificiile – ce spectaculoase au putut fi, mai cu seamă cele ce au îmbrăcat în haine de lumină Primăria și împrejurările?! – s-a lăsat liniștea peste oraș – atâta cât poate fi numită într-o noapte de petrecere - pendulul a sărit, cu o oarecare reținere peste miezul de noapte, de nu se știe unde au apărut și măturătorii, zgomotul târnurilor frecate temeinic de asfalt seamănă cu fâlfâitul aripilor unor păsări de noapte fără nume, o cutie de aluminiu se rostogolește bezmetic pe caldarâm, o sticlă de bere pe jumătate goală, abandonată la marginea trotuarului  –…

Geza Tudos! Cu unul ca el, cred că m-aș fi încumetat să urc Everestul. Și nu pentru că ar fi fost întruchiparea atletului desăvârșit, pregătit să doboare orice record, în orice moment al zilei – sau al nopții. Nu știu dacă o fi practicat vreun sport la tinerețe (după alură, mai mult ca sigur că da). Știu doar că reușea să inspire forță, era o imagine vivantă a energiei pure, iar lucrul cel mai spectaculos era că știa să îți transmită toate astea  într-un mod care să nu deranjeze, să nu îți creeze un sentiment de inferioritate. Geza a fost…

Când am auzit pentru prima dată „Seara de Crăciun” – imnul compus de Gil Iuga și interpetat împreună cu Claudia, fiica lui, și cu Ghighi Iovin -, am plâns. Mi s-a pus brusc un nod în gât și nu m-am putut opri: am plâns ca pe vremea copilăriei, fără să mă pot opri, minute în șir. Dar, culmea, nu mi-a fost rușine. Dimpotrivă: am simțit o bucurie și o căldură lăuntrică alături de un regret imens – Ghighi Iovin numai ce plecase către tărâmul îngerilor, să le cânte și lor. Apoi, Crăciunul a trecut, cumva am uitat de colindul lui…

Fără îndoială, incidentul legat de proiecția unui film documentar într-un cinematograf din Arad a fost provocat de un șir de erori. Au fost decizii adoptate, cumva, din rutină, urmate de greșeli de judecată și, apoi, de alte decizii pripite, asumate sub presiune. Din ceea ce a apărut pînă acum în mass media este clar că „factorii de decizie” – n-am să numesc persoane sau instituții, la ce bun?! – au demonstrat inabilitate și o temere absolut nejustificată. În regulă, după ce proiecția a fost anunțată în presă au apărut reacții negative. Au apărut și declarații belicoase. Cică ar fi apărut…

Olimpul se profilează maiestuos, liniștea de acolo, de sus, impune, întâi de toate, respect. Uneori, teamă. Mai mereu, imaginea unui univers pe care, copil fiind, fiecare din noi l-a descoperit, dacă altfel nu, între coperțile unui „best selller” cum a fost și a rămas „Legendele Olimpului”. Acolo unde norii se odihnesc înainte de a-și continua plutirea molatică înspre tărâmuri brodate cu dealuri brăzdate de livezi de măslini sau câmpii mănoase, cu tot ceea ce-și poate dori un pământean visând, la răstimpuri, să-i vadă, măcar o dată în viață, pe cei ce sălăștuiesc dincolo de vârful poveștilor cu zei. Imaginația omului…

În chenarul unei schițe în peniță, astăzi am să relatez o poveste. O poveste în care celebrul arhitect Miloș Cristea a jucat un rol pe cât de important, pe atât de nedrept uitat, ori, pur și simplu lăsat undeva, în penumbră, ca să dispară, mai apoi, între faldurile mereu nesățioase ale uitării. Încă de pe vremea când eram tânăr procuror de ședință la Judecătoria Arad îmi plăcea să rămân în sală chiar și după ce se epuiza lista proceselor penale și începeau cele „civile”, cele ce formau, și atunci, partea cea mai importantă a volumului de lucru al instanțelor românești.…

A fost o dată... Era spre sfârșitul anului 199... și nu mai știu cât. Oricum, se apropia Crăciunul, iar la Barou începuseră planurile în legătură cu Serbarea Pomului de iarnă: Serbarea Baroului, cum ar veni. Chiar și pe vremea de dinainte de 1989, această serbare se ținea cu rigurozitate, la toate instituțiile din oraș. Cu mai mult sau mai puține steluțe, globuri și colinde. Se găsise și acoperirea „legală”. Se dorea găsirea unui  înlocuitor lui Moș Crăciun (!) așa că Moș Gerilă era binevenit. După Decembrie 1989, cum-necum, Moș Crăciun a revenit în peisajul de sfârșit de an al românilor,…

Sportul este întrecere, iar atunci când doi se întrec, în mod natural unul din ei va ieși învingător. Dar nu pentru că ar fi „meritat”, ci pentru că e mai bun: mai rapid, mai puternic, mai agil, mai descurcăreț, mai inspirat. Punct. (Asta dacă vorbim de atitudine corectă a competitorilor. Dacă nu, atunci nu mai e sport și orice discuție încetează). În acest context, susțin că rezultatul ca atare obținut recent de echipa națională de fotbal  la Lucerna nu este nici meritat, nici nemeritat. Să fim de acord, scorul înscris pe tabela de marcaj, la finalul partidei, adică 2-2, reprezintă…

Particip la o discuție în timpul căreia una dintre interlocutoare anunța pe un ton ce se vrea foarte decis că ea, împreună cu soțul ei, s-au hotărât să se stabilească în Franța. Ascult expunerea de motive a deciziei de relocare și tresar când aud că unul dintre argumentele forte este reprezentat de faptul că „uite, vedeți, în Franța lucrurile sunt, iarăși, cu un pas înainte! Au dat o lege care interzice folosirea formulei de adresare cu «mademoiselle»! Se folosește doar madame și gata! Asta zic egalitate deplină!... Pe când aici, la noi (adică în SUA...) o tot lălăie de ani…

După eșecul înregistrat (și) în anul acesta la Eurovision de tânărul câștigător al selecției girate de TVR, media, dar mai ales social-media autohtone, au găzduit – așa cum se întâmplă de obicei – o dispută ce s-ar fi vrut „națională” și care, tot ca de obicei, n-a ajuns la nici o concluzie de care cineva preocupat cu adevărat de fenomen să poată să lege niște proiecte de idei pentru viitor. Una dintre temele recurente a fost „acuzația” de „blat” profesional aruncată ca o flegmă în obrazul „responsabililor” – autentici, închipuiți sau pur și simplu inventați – pentru acest eșec. Țintele…