Sportul este întrecere, iar atunci când doi se întrec, în mod natural unul din ei va ieși învingător.
Dar nu pentru că ar fi „meritat”, ci pentru că e mai bun: mai rapid, mai puternic, mai agil, mai descurcăreț, mai inspirat.
Punct.
(Asta dacă vorbim de atitudine corectă a competitorilor. Dacă nu, atunci nu mai e sport și orice discuție încetează).
În acest context, susțin că rezultatul ca atare obținut recent de echipa națională de fotbal la Lucerna nu este nici meritat, nici nemeritat.
Să fim de acord, scorul înscris pe tabela de marcaj, la finalul partidei, adică 2-2, reprezintă realitatea și această realitate rămâne. Pentru clasament, pentru palmares, pentru istorie.
Ziceam că „egalul” obținut la Lucerna nu este, în nici un caz, nemeritat. Nu l-am cerșit la colț de stradă, nu l-am primit cadou de-a moaca.
S-au dat elvețienii deoparte din calea noastră? Au ieșit cumva de pe teren și am jucat numai noi până la final, de am dat cele două goluri?
Nici una din aceste întrebări nu primesc un răspuns afirmativ. Dimpotrivă.
Uite, însă, că analiști, comentatori, foști jucători cu mai mult sau mai puțin renume, au scos în evidență – la unison și plini de obidă și de năduf!! – că Elveția ar fi putut avea 7-0 la pauză, că ne-au făcut varză, că au forțat ca să marcheze și în repriza secundă, dar, ce să vezi, n-au mai putut!! (asta o adaug eu) și câte și mai câte.
Să ne fie clar, elvețienii nu ne-au menajat. Nu ne-au dat nimic de pomană. Am jucat, așa cum am știut, ne-am zbătut, atât cât am putut și, până la urmă, am ieșit de pe teren cu obrazul curat.
Și asta pentru că am marcat – noi, nu alții, două goluri în poarta adversă. La Lucerna.
Adică nu am pierdut.
Mai exact: am cîștigat un punct. În deplasare.
Iar dacă e așa, de ce să fie rezultatul „nemeritat”?
Ce n-am meritat oare?
Fotbalul se joacă, domnilor, pe goluri. Elvețienii au marcat două, români, tot două.
Ce să fie, atunci, nemeritat, la urma-urmei!?
Silviu RAȚIU
