Ziarul electronic al arădenilor

Gil Iuga – un gând despre o seară de Crăciun și un pic mai mult

Când am auzit pentru prima dată „Seara de Crăciun” – imnul compus de Gil Iuga și interpetat împreună cu Claudia, fiica lui, și cu Ghighi Iovin -, am plâns. Mi s-a pus brusc un nod în gât și nu m-am putut opri: am plâns ca pe vremea copilăriei, fără să mă pot opri, minute în șir.

Dar, culmea, nu mi-a fost rușine. Dimpotrivă: am simțit o bucurie și o căldură lăuntrică alături de un regret imens – Ghighi Iovin numai ce plecase către tărâmul îngerilor, să le cânte și lor.

Apoi, Crăciunul a trecut, cumva am uitat de colindul lui Gil, au năvălit peste noi avalanșe de probleme, de zgomote străine cu o capacitate uriașă de a copleși, de a estompa nevoia omului pentru armonie, pentru acorduri care să aducă pacea, liniștea și bucuria. Gil a continuat să ne furnizeze, cu profesionalism, muzică de foarte bună calitate, dar nu era „a lui”, iar „Seara…” a rămas, și ea, în urmă.

(După cum a rămas în urmă și amintirea lui Ghighi Iovin, mult prea repede, nedrept de repede plecat dintre noi, ducând cu el o voce cu care, sunt sigur, le face, acum, bucurie îngerilor. Mă opresc cât să pun o întrebare: cum ar fi, oare, să construim un semn peren care să ne aducă aminte de Ghighi? O dată pe an, cumva, cu un concert – sunt sigur că ar fi destui cei care să se pună în slujba unui astfel de eveniment artistic de calitate – un prilej care să ne ajute să ne adunăm, cu inimile, sub semnul muzicii, al artei și să punem împreună nevoia dar și puterea de a ne dărui bucurie.)

Gil Iuga a reușit să creeze cu această „Seară de Crăciun” o lucrare cu totul specială.

Mai întâi, Gil Iuga este un muzician care, de cum s-a născut, a început să respire sunete în armonie. Sunt ferm convins că primul sunet pe care l-a lansat spre omenire a fost un solfegiu. Dacă îl privești cu atenție – mai ales atunci când își deschide larg zîmbetul inconfundabil – vei observa, fără efort, că forma principală prin care el se exprimă este, ei da, muzica! Altfel spus, eu nu-l văd pe Gil Iuga trăind într-o altă stare de agregare decât cea a sunetelor întrețesute – cu măiestrie – de-a lungul unui portativ.

Acest har l-a însoțit de-a lungul unei cariere care i-a adus recunoașterea unei industrii în interiorul căreia aprecierile se distribuie, de obicei, cu pipeta.

Desigur, reușitele lui nu au fost – nu sunt nici acum – rezultatul unui efort singular. Să fim de acord, el nu este tipul alergătorului singuratic. Dimpotrivă, a știut – din câte se vede – să construiască echipe câștigătoare, ceea ce, să fim de acord, este, iarăși, mare lucru într-o lume cu mereu (mult) prea mulți candidați solitari la glorie.

Dar să mă întorc la „Seara de Crăciun”, o adevărată capodoperă de mici dimensiuni dar cu o amprentă sonoră copleșitoare. Ori de cîte ori o ascult, mă transpun în atmosfera unei catedrale străpungând cerul senin cu turlele sale închipuind zborul.

Spun asta nu doar pentru că lucrarea mi-l readuce în memorie pe Ghighi Iovin prefigurând într-un mod straniu armonii din alte lumi. Și nici pentru că ea – mini cantată – prilejuiește o performanță de excepție a Claudiei Iuga – vocea care, chiar și fără patalamale, este și continuă să se afirme ca o VOCE.

„Seara de colindă” este o încercare care mă duce cu gândul la ceva ce ar merita mai mult.

La ceva ce, poate, chiar ar trebui încercat, dacă mă gândesc că, după știința mea, în literatura muzicală autohtonă nu s-a făcut, cred, niciodată. Știu că s-a încercat opera rock, știu că au fost tentative și cu alte astfel de modalități de exprimare artistică și că – de ce nu mă mir?! – piața românească n-a prea fost (!?) receptivă la așa ceva.

Sunt aproape sigur, însă, că în România nu s-a realizat, până acum nici un Oratoriu rock. Da, un Oratoriu care să îmbine rigorile unei lucrări vocal-instrumentale de anvergură cu impetuozitatea, energia viguroasă dar și cu sensibilitatea rock-ului de calitate!

Ascultând și reascultând „Seara de Crăciun” am simțit cum posibilitatea scrierii unui Oratoriu rock autentic – poate chiar plecând de la această lucrare! – ar putea reprezenta o încercare pentru care Gil Iuga este, după modesta mea opinie, mai mult decât pregătit.

Mai mult, prin tot ceea ce a dăruit lumii muzicale, prin ceea ce, performând, a acumulat dar și prin faptul că, încă, este în formă, fiind înconjurat de o serie de oameni valoroși care să-l ajute la nevoie, așa că am ferma convingere că această încercare ar putea fi absolvită cu reale șanse de izbândă!

În cele din urmă, rândurile pe care le-am așternut până aici cam despre asta au vrut să vorbească. Aș vrea să cred că Gil Iuga, citind acest eseu, nu se va opri doar ca să ridice o sprânceană a mirare ci că își va lua măcar câteva minute de reflecție, la capătul cărora, cine știe?!…

Să încercăm să ne imaginăm o sală a Palatului Cultural – măcar! – inundată de armoniile unui „Oratoriu de Crăciun”, compus de Virgil Iuga, având-o printre protagoniști pe Claudia Iuga…

Ar fi, chiar așa, o idee!

Silviu RAȚIU

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.