Schițe în peniță: Miloș Cristea – o poveste

În chenarul unei schițe în peniță, astăzi am să relatez o poveste. O poveste în care celebrul arhitect Miloș Cristea a jucat un rol pe cât de important, pe atât de nedrept uitat, ori, pur și simplu lăsat undeva, în penumbră, ca să dispară, mai apoi, între faldurile mereu nesățioase ale uitării.

Încă de pe vremea când eram tânăr procuror de ședință la Judecătoria Arad îmi plăcea să rămân în sală chiar și după ce se epuiza lista proceselor penale și începeau cele „civile”, cele ce formau, și atunci, partea cea mai importantă a volumului de lucru al instanțelor românești.

Erau o mulțime de lucruri interesante pe care le puteam învăța, începând de la cele profesionale și continuând cu uriașul rezervor de experiență de viață din care am desprins atâta înțelepciune practică ce mi –a fost de folos și atunci, și mai târziu.

Au trecut anii, dar obiceiul de a rămâne în sală și pe parcursul „listei civile” a rămas.

Nu mai țin minte în ce an mi-a atras atenția un dosar definit, criptic, „pretenții, proprietate intelectuală”.

(Fac precizarea că la acea vreme această ramură atât de importantă a științei dreptului, cu implicații nebănuite în lumea reală, era, în România, doar de domeniul cercetării stiințifice, un orizont foarte îndepărtat pentru parcticieni. Ce mofturi să fie alea „drepturi din proprietatea intelectuală” când, rostind cuvântul „proprietate” erai pus la punct instantaneu: „Care proprietate, băiete ,păi nu știi că proprietatea, oricare ar fi ea, e a noastră… a întregului popor!?”.

Am devenit și mai atent când am citit numele părților care se aflau în judecată.
Reclamant, Miloș Cristea, o persoană publică de primă mărime a Aradului (și nu numai), iar ca pârâți, Emil Vitroel și Ionel Munteanu, doi artiști plastici cu renume, atât pe plan local, cât și în cel național.

„Ce-or fi având oamenii aceștia de împărțit și încă aici, la tribunal…?!”.

Apoi, o nouă surpriză. Avocatul lui Miloș Cristea – nimeni altul decât blândul, bonomul Silviu Pascu, un civilist remarcabil, de o erudiție formidabilă dublată de un bun simț și de o smerenie profesională exemplare.

Nu mai țin minte cine i-a reprezentat pe cei doi sculptori, dar, oricum, ceea ce a urmat – pe durata mai multor luni de dezbateri captivante – a fost memorabil.

A mai fost nevoie și de un complet de judecători care au avut înțelepciunea să-i lase pe cei doi avocați să-și dezvolte apărările, să le susțină cu probe dintre cele mai ingenioase și, în context, mai neașteptate – inclusiv o foarte savantă expertiză făcută de o echipă formată inedită, formată din juriști, dar și critici, istorici de artă.

Problema propusă spre dezlegare de către maestrul Silviu Pascu a fost, în sine, deosebită, legată de Monumentul Eroilor de la Păuliș, o operă de artă pe care, cred, încă nici acum nu o știm prețui așa cum se cuvine.

Întrebarea la care trebuiau să dea răspuns judecătorii era: suntem de accord că, așa cum este monumental, el constituie o operă de artă în întregul său, soldatul și acele aripi care îl învăluie dar, în același timp, îl și înalță, protejîndu-l în fragilitatea sa umană. Acesta este punctul de plecare. Pârâții consideră că acele aripi îndeplinesc doar un rol secundar, cu un efect pur decorativ, iar asta înclină balanța „dreptului de autor” – cu toate consecințele juridice, morale și… pecuniare – se înclină în mod precumpănitor în favoarea lor!?

Așa fiind, ceea ce este de rezolvat, până la urmă, este să dăm un răspuns, matematic vorbind – pentru că aici e cuiul lui Pepelea – la următoarea întrebare: care să fie procentul ce aparține sculptorilor și care, lui Miloș Cristea din întregul care este Monumentul Eroilor de la Păuliș?!

Nu spun că mă apucasem să studiez și eu diversele aspecte ale problemei. Am aflat cu acest prilej că monumentul obținuse, în epocă, și un premiu al Uniunii Arhitecților din România, fapt care constituia un argument puternic în favoarea lui Milos Cristea.

Dezbaterea finală a fost de mare efect.

Silviu Pascu a susținut o pledoarie ce ar fi putut intra în analele justiției. Cu o voce domoală, alegându-și cu grijă fiecare cuvânt, susținându-și argumentele cu extrase din literatură juridică – avea întotdeauna cel puțin 3-4 cărți, reviste, așezate cu grijă pe masa din fața sa – alegând un stil oratoric clasic, din care n-a lipsit și un ușor tremor de emoție, maestrul Pascu insistat  că acel monument este valoros tocmai prin faptul că cei ce l-au realizat și-au adus contribuția în egală măsură: sculptorii în ridicarea statuii soldatului, arhitectul în crearea ambianței care să eternizeze jertfa eroică și să o trimită, în glorie, spre cerul slavei.

Dacă e să privim acel monument detașați de orice pasiuni subiective, lucrurile așa și stau: contribuția lui Miloș Cristea este decisivă în definirea mesajului care s-a vrut transmis peste veacuri celor ce-l vor fi vizitând: acolo, niște tineri – unii dintre ei abia ieșiți de pe băncile școlii, visând la o viață frumoasă, la împliniri, la bucurii – au demonstrat, cu prețul jertfei supreme, că dragostea de țară nu se negociază. În numele ei trebuie să fim pregătiți – cu toții – să plătim prețul suprem, chiar frângându-ne zborul efemer.

După câte îmi amintesc, procesul a parcurs toate etapele prevăzute atunci de lege. S-a terminat, în recurs, cu succesul – pe deplin meritat – al lui Miloș Cristea.

Adaug, înainte să închei, un detaliu: unul dintre judecători a cerut, la un moment dat, să fie prezentate două imagini: una a soldatului singur și alta a soldatului, cu aripile în fundal?!.

Au fost prezentate cele două imagini.

Dincolo de acel moment, nu a mai fost decât o mare tăcere.

Undeva, în vastitatea monumentală a sălii pașilor pierduți a Palatului de Justiție se auzea, parcă, un fâlfâit de aripi viguroase, purtând spre lumină o idee îndrăzneață, un gând unic și inspirat, pe care Miloș Cristea – artist complet și vizionar – tocmai îl desăvârșise.

Pasiunea înseamnă îndrăzneală, îndrăzneala înseamnă zbor, iar zborul înseamnă izbândă. Și atunci, și acum.

Oricând.

Silviu RAȚIU

comentarii