La vremuri noi…

Particip la o discuție în timpul căreia una dintre interlocutoare anunța pe un ton ce se vrea foarte decis că ea, împreună cu soțul ei, s-au hotărât să se stabilească în Franța.

Ascult expunerea de motive a deciziei de relocare și tresar când aud că unul dintre argumentele forte este reprezentat de faptul că „uite, vedeți, în Franța lucrurile sunt, iarăși, cu un pas înainte! Au dat o lege care interzice folosirea formulei de adresare cu «mademoiselle»! Se folosește doar madame și gata! Asta zic egalitate deplină!… Pe când aici, la noi (adică în SUA…) o tot lălăie de ani de zile… Chiar că nu mai înțeleg nimic…”.

Nu apuc să întreb de ce ar fi așa de grav să mă adresez unei tinere despre care să și știu că nu este căsătorită, în respectul statutului ei, consacrat printr-o formulă verbală statornicită și agreeată de francezi de mai multe secole, dacă nu cumva de… Tânăra cântăreață trece zglobiu la alt subiect, savurând vizibil momentul de derută al asistenței.

Apoi, mă retrag în tăcere în vreme ce în memorie îmi apare un moment pe care tare aș fi vrut să i-l prezint interlocutoarei mele… revoluționare.

În ultima parte a istoriei zbuciumate a „Republicii Socialiste România“ a fost adoptată o „Lege privind normele de adresare între cetățenii R.S.R.”.

În temeiul acestei legi, românii ar fi urmat să se lepede de cuvinte cum ar fi „domnule”, „doamnă”, „domnișor/domnișoară” – cică expresii ale unor vremuri ce trebuiau aruncate la gunoi de făuritorii „omului nou”, de tip comunist.

Îmi aduc aminte rumoarea cu care a fost întâmpinată ideea „Geniului din Carpați”; confuzia care a pus stăpânire, pentru scurt timp, pe mulți români în fața unei asemenea emanații de prostie fudulă și agresivă.

Cum adică să-i spui unuia mai în vârstă decât tine altfel decât „domnule profesor” sau „domnule inginer”?! „Tovarășe” – iată formula care trebuia să-i unească pe români sub pălăria nivelatoare a ideologiei național-comuniste. În cel mai rău caz și cu titlu de excepție era admisă formula „cetățean/cetățeană”. Asta doar pentru situații în care – motivele erau minuțios stipulate în lege – cel căruia îi era adresată nu se califica pentru titulatura de „tovarăș”.

Și dacă mă gândesc că, în naivitatea noastră, ne-am bucurat în Decembrie 1989 că am scăpat. Ne-am zis că a venit vremea recâștigării decenței și responsabilității unei relații bazate pe respect și bună cuviință. Că a venit vremea să ne regăsim valoarea pe care Creatorul a turnat-o în noi atunci când ne-a dat suflare de viață, când ne-a lăsat o sumă de resurse indispensabile pentru o viață frumoasă.

Iar unul dintre aceste lucruri, pe care El le exersează mereu în relația cu noi – chiar și atunci când din partea noastră nu primește altceva decât dispreț, respingere, negare obraznică – este politețea.

De ce ar fi greșit să-i spui unei tinere înconjurată de lumina unei dimineți senine „Bună dimineața, domnișoară!?”, când asta nu înseamnă nimic altceva decât un gest de politețe. Și când nimeni nu-ți impune să faci asta! Nici o lege – veche sau nouă!

Cu ce jignești oare demnitatea cuiva atunci când i te adresezi cu o formulă de polititețe, învechită chiar. Așa cum ne-a ajuns de la moșii-strămoșii noștri, prin simplul fapt al existenței cotidiene?!

Din iritarea pe care o declamă diverse curente ideologice care se prăvale peste noi din Occidentul… civilizat, se desprinde o idee care mă cutremură: numai e nevoie de politețe, nu mai e nevoie de respect – mai cu seamă de cel explicit, prin cuvinte, prin gesturi, prin atitudine.

Mai rău, un asemenea mod de viață ar fi de pedepsit, iar cei care sunt găsiți vinovați, puși la stâlpul infamiei!

Totul se va rezuma la rațiune rece, calculată și, atenție, încastrată în formule rigide,  evocând un univers orwellian asezonat, desigur, cu instituții de represiune special înființate în acest scop.

Numai că, revenind la „legea formulelor de adresare”, a existat în ea un detaliu care, în cele din urmă a dus la prăbușirea ei în uitare: legea nu prevedea nici un fel de sancțiune. Nimeni nu putea fi pedepsit dacă nu folosea apelativele acolo prevăzute. Ceea ce, nu-i așa, o făcea să fie doar un jalnic petic de hârtie.

Pot să cred că vor mai exista valuri de izbucniri „revoluționare” ce se vor îndrepta spre noi dinspre Vestul „tânăr și neliniștit”, îmi pot imagina că neoliberalismul și toate celelalte „-isme” atât de la modă acum peste Occident, vor mai avea și alte zvâcniri dar, în nici un caz, n-am să pot fi convins că lumea se va da peste cap într-atât încât lucruri ce țin de esența noastră ca ființe create de un Dumnezeu care ne-a dat, pe lângă suflare de viață și minte, cât cuprinde, să poată fi măturate din viața noastră de fiecare zi.

Nu pot să cred că inteligența și bunul simț funciare ale românului dintotdeauna vor putea fi corupte până într-atât cât să ajungem să fim prinși pe de-a-ntregul în lesă – chiar de mătase să fie ea – și puși să facem sluj pentru o bucățică de zahăr cubic.

Nu s-a inventat, încă, o astfel de lege.

Și nici nu se va inventa vreodată!

Silviu RAȚIU

comentarii