Olimpul se profilează maiestuos, liniștea de acolo, de sus, impune, întâi de toate, respect. Uneori, teamă.
Mai mereu, imaginea unui univers pe care, copil fiind, fiecare din noi l-a descoperit, dacă altfel nu, între coperțile unui „best selller” cum a fost și a rămas „Legendele Olimpului”.
Acolo unde norii se odihnesc înainte de a-și continua plutirea molatică înspre tărâmuri brodate cu dealuri brăzdate de livezi de măslini sau câmpii mănoase, cu tot ceea ce-și poate dori un pământean visând, la răstimpuri, să-i vadă, măcar o dată în viață, pe cei ce sălăștuiesc dincolo de vârful poveștilor cu zei.
Imaginația omului a creat, în timp, versiuni de tot felul ale Olimpului. Zi de zi descoperim că nici nu mai are importanță cine a fost întâmpinat cu cununi de lauri „în Olimp”. Luăm la cunoștință și, cumva, ne bucurăm să știm că, uite, încă unul de-al nostru, a „urcat în Olimp”.
Așa a fost și cu unul din idolii adolescenței mele. De fapt a fost „a noastră” – adolescența, vreau să zic! – a celor care ne-am născut în ciudații ani de după cel de-Al Doilea Război Mondial. Ani în care omenirea se redescoperea pe sine, firesc, fără prea mare efort și cu o bucurie naturală care izbucnea de peste tot.
Tom Jones a ocupat o mare parte a preferințelor muzicale ale generației mele, odată cu apariția lui pe ecrane, în programe muzicale difuzate, atenție, de Televiziunea Română. Ne-a cucerit pe toți pentru că transmitea un mesaj debordant, energetic, dar, în același timp, mustind de muzică bună. Iar vocea lui!?…
Ne-a plimbat prin „Iarba verde de acasă”, apoi ne-a confruntat cu „Delilah” și ne-a învățat cum e să zâmbești săgalnic – „What news Pusycat”, pe care, culmea, la început nici nu a vrut să o cânte!!
Treptat, treptat, Tom Jones a devenit parte integrantă a vieții noastre. Alături de alți corifei ai zbuciumatului sfârșit de secol XX. Cine nu-și amintești de duelul de la distanță cu Engelberg Humperdinck?! Apoi, de la o vreme, a dispărut din marile circuite concertistice, preferând apariții bine plătite în Las Vegas, dar n-a uitat ca, la răstimpuri, să mai lanseze pe firmament câte o nestemată ce ne ținea în viață până la următoarea lansare.
Tom Jones a urcat cu pași fermi până sus, acolo unde s-a întâlnit cu zeii.
A devenit, el însuși, un zeu. Unul atipic, dar, totuși, zeu. Aplauzele, entuziasmul nostru l-au condus și i-au așternut acolo un loc de unde, sunt sigur, nu l-am fi vrut coborât niciodată.
Așa a fost și a fost foarte frumos.
Numai că, în 2014, soția lui – fata frumoasă cu care s-a căsătorit de tânăr și cu care a trăit împreună aproape 60 de ani (!) – l-a părăsit. Temeinic, pentru totdeauna.
Și aici intervine momentul în care am primit, recent, – pe Facebook – un video clip realizat în 2020, de BBC. Într-un parc, în grădina unui castel, cine să mai știe. De jur împrejur, instrumente. Doar instrumente. La un pain un tânăr cu un zâmbet stingher, iar în prim-plan, el, Tom Jones. Povestind despre un cântec. Unul dintre cântecele care îl definesc și-l vor însoți pentru totdeauna: „I’ll Never Fall In Love Again”.
După ce ne spune povestea, începe să cânte. Doar el și tânărul de la pian. Nimeni altcineva. Ai putea zice, un paradox pentru el!
Cântecul – o baladă cum puține s-au scris vreodată – se derulează încet, chiar împiedicat uneori.
Ăsta nu e Tom Jones, nu e, oricum, cel pe care-l cunoșteam dintotdeauna!
Brusc, regizorul filmului plonjează cu un gross-plan pe față lui Tom și atunci primești răspunsul la toate întrebările.
Ochii lui Tom Jones sunt plini de lacrimi.
În timp ce-i spune femeii pe care a iubit-o toată viața (!) că nu se va mai îndrăgosti niciodată, Tom Jones – zeul urcat de admirația noastră până acolo, sus,în Olimp – plânge.
Pentru că, nu-i așa, uneori și zeii mai plâng…
Doar că, pentru asta, ei trebuie să facă un gest la care puțini ne-am gândi.
Ei coboară de pe Olimp.
Când e să plângă zeii o pot face numai alături de noi. Pentru că, numai noi, oamenii, avem acest dar minunat!
***
P.S. Gândurile așternute mai sus mi-au fost prilejuite de postarea pe site-ul „Nocturna”, creat de minunatul om de cultură Gil Iuga, pe Facebook.
Rafinamentul, cultura enciclopedică și altruismul său ne aduc în case, de o bună bucată de vreme, crâmpeie de muzică adevărată și de calitate fără cusur.
Câteodată, stau și mă întreb, oare care dintre cele două „fețe” ale lui Gil Iuga să aibă întâietate: clăparul impetuos, mustind de energie și de talent creator care a animat ani de zile una dintre formațiile emblematice ale unui Arad muzical cândva, relevant chiar și peste hotare, sau criticul muzical avizat, exigent, dar și entuziast, în același timp, care ne umple clipele de însingurare sau de anxietate cu selecții muzicale și vorbe de duh „marcă înregistrată”. Oricare ar fi, mulțumesc, Gil!
Silviu RAȚIU
