Câteva minute după revelion…

Au tăcut petardele, s-au stins artificiile – ce spectaculoase au putut fi, mai cu seamă cele ce au îmbrăcat în haine de lumină Primăria și împrejurările?! – s-a lăsat liniștea peste oraș – atâta cât poate fi numită într-o noapte de petrecere – pendulul a sărit, cu o oarecare reținere peste miezul de noapte, de nu se știe unde au apărut și măturătorii, zgomotul târnurilor frecate temeinic de asfalt seamănă cu fâlfâitul aripilor unor păsări de noapte fără nume, o cutie de aluminiu se rostogolește bezmetic pe caldarâm, o sticlă de bere pe jumătate goală, abandonată la marginea trotuarului  – imaginea inutilului ridicat la rang de procesiune solemnă…

A trecut de miezul nopții, anul vechi a rămas în urmă, nici nu știu dacă să-mi pară rău sau, pur și simplu, să-mi scutur hainele de praful adunat în lungile luni cu care ne-am copleșit, uneori, mintea, inima și nevoia de înțeles.

Da, au fost douăsprezece luni despre care unii dintre noi vor putea scrie antologii, în vreme ce alții se vor scărpina în barbă, încercând, zadarnic, să lege măcar două propoziții coerente pe post de concluzii. Așa e, suntem – devenim pe zi ce trece și într-un ritm amețitor -, adevărați analfabeți funcționali atunci când vine vorba să ne explicăm – simplu, în două-trei vorbe – viața…

„Ce mare lucru viața?!” – zic unii, lăsându-și ochii să alunece molatec, fără țintă, spre fundul cupei în care, acum câteva minute, mai susura un vin spumos de calitate?!

Îți pui mintea cu ea până ce ajungi să înțelegi că, îți place sau nu, te are la mână, că nu ai ce să-i faci… Ea merge înainte că așa e ea lăsată de la Dumnezeu, te întreabă prea rar, nu-ți dă socoteală de nimica și te plesnește  atunci când te oprești, descumpănit și-ți ridici privirea goală spre cer: „Uite, vezi, de aia nu ți se arată să iei potul de pe masă, deși stai acolo, la fel ca ceilalți, ai și tu șansele tale, de la bun început le-ai avut… nu te știi, rămâi mereu cu ochii pironiți în tavan în loc să faci ceva, să dai din coate, să ridici glasul… să te rogi, dacă altceva nu-ți mai vine în minte…”.

Asta ar fi  viața!

Dacă nu știi cum să-ți potrivești pașii, să-ți drămuiești resursele, să-ți chibzuiești deciziile, dar chiar și momentele de amânare – un cadou  otrăvit.

Te naști, habar nu ai pentru ce, habar nu ai cum o să te descurci, dar încă din prima secundă ți se cere să performezi… „ia vezi, respiră?… că  de scâncit, cum a scâncit al meu, ăsta n-o să scâncească niciodată… ar fi trebuit să plângă, oho, de mult ar fi trebuit s-o facă, vezi că e de rău dacă nu plânge… ăsta nici să plângă nu știe… ce fel de prunc e ăsta?!… eh, da, uite, a început… dar știi că e scandalagiu rău de tot, pe când al meu, îngeraș. Nimic mai mult…”.

Apoi, balul o ia razna, ba că ai început să umbli prea devreme, ba că te-ai apucat să vorbești, deși nu ți-a venit încă rândul – „hai, lasă-l că prea se dă șmecher la vârsta lui, deși, după cum îi știu pe părinți, nu ar prea fi cazul… oi-oi, ești un geniu, mâncate-ar mama…”.

Și uite-așa, an după an, petarde, artificii și ce o mai fi pe listă, de la o vreme avem voie să includem în meniu și cupa de șampanie, balul mascat, cu tot tacâmul, timpul începe să te măsoare cu mai multă atenție, ai devenit un „cineva”, nu contează pe ce palier – că e doar la primul nivel sau că te-ai cocoțat sus de tot, la „penthouse” fie el cât de mic – dar oamenii știu cum să strige după tine, ai un nume chiar dacă lumea te privește prin niște ochelari zgâriați de curiozitate și mânjiți de invidie.

(Ei da, invidia a devenit de la o vreme un ingredient indispensabil al relațiilor dintre oameni, nici că se poate fără ea! Să nu-i poți scoate ochii unuia pentru că, pur și simplu, există și își revendică, și el, un loc sub soare?! Care loc sub soare, bre, cu ce drept, cine i-a dat voie lui să se ițească în mijlocul pieții publice, la ora când soarele nu și-a anunțat, încă, audiența publică?!)

Una peste alta, e noaptea în care, vrem – nu vrem, traversăm strada, de pe trotuarul plin de resturi menajere, mucuri de țigară, pahare unifolosibile și iluzii pierdute cu grămada cu care ne-am garnisit anul ce tocmai și-a ocupat locul între coperțile albumului cu amintiri, și o luăm spre cealaltă parte a străzii – ce nou e trotuarul ăsta, cum lucește el și parcă are, așa, o pantă ușor ascendentă – ne duce spre lucruri cărora le dăm nume mai năstrușnice, mai duioase, mai… uite-așa!

Nu-i nici o problemă că traversăm pe roșu, nici că o facem pe altundeva decât pe „zebră”, o dată pe an e voie, doar să ai grijă să nu fi prea împleticit, că vine puhoiul din urmă – n-am să știu niciodată de ce se grăbesc oamenii să lase în urmă anul cel vechi, cei mai mulți nu-și iau timp nici măcar să îndese în borsetă câteva din orele frumoase pe care le-au petrecut parcurgând filele calendarului, ori să-și ia rămas bun într-un mod decent de la cele pe care, din varii motive, nu le mai vor.

(Așa ar fi frumos, să ne împăcăm cu trecutul mai înainte de a păși în anul nou, să ne privim în ochi experiențele trecute și să le lăsăm în urmă împăcate. Altminteri ne vor bântui, ne vor răscoli la răstimpuri, amărându-ne, dându-ne insomnii. Curios cum omul n-a învățat de atâta vreme cum se se poarte cu amintirile lui și-apoi se miră că cerul se îngustează de-atâtea ori când el ar vrea să zboare.)

Unii zic, pe la buletinul de știri, pe Facebook, că asta ar am cam fi Noaptea cea mai lungă și, dacă mă gândesc bine, nu sunt departe de adevăr. În mod formal, e noaptea în care schimbăm calendarul, chiar dacă orele ce se preling din pendulă sunt, numeric, tot atâtea, iar ticăitul e la fel de impasibil și de monoton.

(Când mă gândesc că unii încearcă tot felul de fente ca să îmbuneze timpul, doar-doar o trece mai încet în dreptul casei lor… e de ajuns să-i vezi cum cară după ei truse imense de… make-up, cum stau la coadă în față saloanelor de… lifting, cum bătătoresc pământul în alergări către nicăieri. Degeaba. Mai bine s-ar îngriji să țină proaspăt și luminos ceea ce, dându-le viață, Dumnezeu le-a încredințat ca semn al dragostei Sale.

Sufletul!

Învrednicește-te să rămâi cu sufletul tânăr, să îl păstrezi curat și deschis către semeni, către cer! Calendarul nu contează, poți fi sigur! Nevoiește-te să te poți privi în oglindă fără să te temi că o să-ți ardă obrazul de rușine ori că ți se vor umple ochii de lacrimile părerilor de rău și, vezi bine, Noaptea cea mai lungă o să-ți aducă ploaie de stele și cântece de îngeri, bucurie și iarăși bucurie!

Au plecat și măturătorii, liniștea s-a lăsat de-acum temeinic peste piață, în umbra turnului Primăriei, ecourile cântărilor de bucurie, a îndemnurilor și urărilor răspândite de inimi generoase – măcar o dată pe an, vorba colindului, „române să fii bun!”, ne stă bine să ne învăluim semenii într-o privire în care să strecurăm măcar un strop de dragoste – trecători întârziați, ei da, e liniște, e pace iar Anul cel nou, priviți-l, e nou-nouț, e proaspăt și plin de promisiuni.

Haideți să-l credem atunci când ne spune că va fi unul mai bun!

N-avem nimic de pierdut, parol!

Silviu RAȚIU

comentarii