A fost o dată…
Era spre sfârșitul anului 199… și nu mai știu cât. Oricum, se apropia Crăciunul, iar la Barou începuseră planurile în legătură cu Serbarea Pomului de iarnă: Serbarea Baroului, cum ar veni.
Chiar și pe vremea de dinainte de 1989, această serbare se ținea cu rigurozitate, la toate instituțiile din oraș. Cu mai mult sau mai puține steluțe, globuri și colinde. Se găsise și acoperirea „legală”. Se dorea găsirea unui înlocuitor lui Moș Crăciun (!) așa că Moș Gerilă era binevenit.
După Decembrie 1989, cum-necum, Moș Crăciun a revenit în peisajul de sfârșit de an al românilor, fiind nevoit însă să accepte concurența celuilalt. Dar nu despre asta e povestea mea.
La Barou era fierbere cu pregătirile.
Într-o dimineață, doamna Diana – veșnic zâmbitoarea secretară a Baroului – mă întâmpină, zicându-mi: „Știți, dumneavoastră ați prezentat concertele de colinde ale Filarmonicii, aveți cunoștințe prin lumea artistică, poate ne dați o idee…”.
Și care ar fi ideea? – am întrebat.
„Ne-ar trebui un Moș… Vine serbarea de Crăciun și ne-ar trebui un Moș Crăciun… Poate că știți pe cineva care ar putea să…”.
(Numai știu ce se întâmplase cu cel care asigurase „postul” până atunci, dar este clar că situația era presantă).
Așa am ajuns, în vizită, la Ovidiu Cornea, directorul de la acea vreme al Teatrului. Aveam cu domnia sa o relație specială, în sensul că avea bunăvoința să mă primească în biroul său, la cîte o cafea, când îmi mai abandonam și eu chingile funcției pe care o îndeplineam atunci și evadam într-o lume care mă ajuta să uit mai ușor ceea ce se întâmpla în realitate.
M-a primit și atunci cu obișnuitul său zâmbet de o eleganță fină, dar absolut nestudiată – una din multele calități pentru care îi voi păstra o amintire mai mult decât frumoasă – și ne-am așezat la povești. Desigur, cafeaua era inclusă.
I-am relatat motivul – foarte real și concret de această dată – pentru care i-am cerut să mă primească și ne-am pus la taclale…
(Erau atâtea lucruri de discutat cu un om ca el).
Acuma, ca să fiu sincer, nu mai rețin dacă atunci, sau cu altă ocazie, numele lui Zoltan Lovasz – un tânăr la început de carieră pe scena arădeană – a intervenit în discuția despre subiectul „Moș Crăciun” sau într-o cu totul altă conjunctură, important este că, într-un fel sau altul, am ajuns să-l „grăiesc” pe tânărul actor și să-i adresez… provocarea:
„N-ai vrea să fii… Moș Crăciun?”.
Mărturisesc că mă așteptam la un refuz sau, în cel mai bun caz, la oarece dischisuri de… actor, dar nu, așa cum țin minte, răspunsul a venit prompt. „Da, de ce nu?!”.
Așa a și rămas. Deschiderea sinceră și entuziasmul cu care a primit provocarea mi-au confirmat, dacă era cazul, că am în față un om care-și folosește harul într-un mod potrivit cu voia Celui care i l-a dăruit… L-am simțit mai mult decât pregătit de jocul în care se va fi antrenând, alături de copii, de părinții lor, în preajma bradului și m-am întrebat, de unde să știe el, abia ieșit din adolescență, cum e să fii nici mai mult nici mai puțin decât… Moș Crăciun?! Să recunoaștem cu mâna pe inimă, nu-i o treabă ușoară chiar și pentru unul apropiat vârstei „prototipului”.
Că a fost mai mult decât inspirat, că a reușit o performanță mai mult decât deosebită, o demonstrează faptul că, ani de zile după aceea, „nenea” Zoltan Lovasz a fost „arestat” pe post de Moș Crăciun al Baroului Arad, în entuziasmul generațiilor de copii.
Mi-am adus aminte de acest episod după ce l-am văzut într-o fotografie pe care a postat-o, recent, pe contul său „nou” de Facebook. Ne privește dintr-o oglindă împodobită, inspirat, cu nasturi. Nu știu câți să fie nasturii aceia, dar m-am gândit că fiecare din ei ar putea reprezenta o cheiță care să deschidă, puțin câte puțin, Întregul care este Zoltan Lovasz – omul și actorul.
Omul cu suflet frumos, pe care-l știe păstra, cu grijă și, cumva, fără efort, la curăția copilăriei. Omul pe care-l vedem mai mereu în viața cetății și nu oricum, ci foarte viu, foarte dinamic, încercând, parcă, să ne atragă atenția că numai așa vom putea rămâne autentici. Numai așa putem să ștergem colbul ce se așterne, cu încăpățânare, peste fața tot mai ridată a orașului. Numai debordând de creativitate și bucurie, putem menține nestinsă flacăra speranței!
Despre actorul Zoltan Lovasz nu cred că am căderea să comentez decât, poate, pe lungimea câtorva idei schițate „din vîrful peniței”: el este, pentru mine, unul dintre cei care au înțeles exact că a trăi nu este o treabă de „afară”. Dacă nu TRĂIEȘTI și acolo, pe scenă, imaginea va fi mișcată și urât mirositoare.
Iar Zoltan Lovasz știe cum să ne spună lucrul acesta cum nu se poate mai bine!
Fie de pe „contul vechi”, fie de pe „contul nou”, el rămâne cel adevărat și asta contează, la urma-urmei.
Silviu RAȚIU
