Eșecul ca simbol de țară?

După eșecul înregistrat (și) în anul acesta la Eurovision de tânărul câștigător al selecției girate de TVR, media, dar mai ales social-media autohtone, au găzduit – așa cum se întâmplă de obicei – o dispută ce s-ar fi vrut „națională” și care, tot ca de obicei, n-a ajuns la nici o concluzie de care cineva preocupat cu adevărat de fenomen să poată să lege niște proiecte de idei pentru viitor.

Una dintre temele recurente a fost „acuzația” de „blat” profesional aruncată ca o flegmă în obrazul „responsabililor” – autentici, închipuiți sau pur și simplu inventați – pentru acest eșec. Țintele „rechizitorului” s-a întâmplat să fie, ca și în alți ani, TVR, intepretul, trupa de balerine… mă rog, cine o mai fi fost pe acolo.

„Ne-au făcut țara de râs! Au făcut România de râs, nemernicii… La ghilotină cu ei! În țeapă cu ei…”.

Susțin că nu, ȚARA, adică România, nu a fost făcută de râs la Eurovision! Nici acum, nici altă dată!

Pentru că ȚARA nu este doar TVR sau oricare alt post de televiziune. Cu atât mai puțin, nu este acel băiat amărât pe care l-au făcut să se creadă, pentru câteva clipe, un purtător de stindard virtual într-o luptă a giganților.

Asta pentru simplul motiv că acel băiat nu a primit mandatul tuturor românilor în integralitatea lor, ca popor. Strict matematic, el i-a reprezentat doar pe cei vreo 5.000 de mânuitori de taste telefonice care l-au votat. Atât!

Aici m-aș putea gândi să întreb dacă, date fiind aceste circumstanțe, procedura de desemnare a cuiva care, da, în mod formal, ar fi un fel de mandatar al românilor, n-ar trebui, cumva, reconsiderată în spiritul unei mai mari responsabilități față de ceea ce ar trebui să însemne un atare mandat.

Nu mi se pare că trimiterea cuiva într-o competiție unde să se afișeze sub  însemnele de țară ale României să fie lăsată la discreția unor proceduri la capătul cărora să ajungem ca un procent ridicol de mic în raport cu populația țării să ia decizii în numele tuturor, în numele națiuni.

Asta pentru motivul că, o știm, că ne place sau nu, în termenii concursului Eurovision este pusă în discuție, respectând circumstanțele, o chestiune de prestigiu, de „obraz”, pe care, ca națiune civilizată nu ar trebui s-o tratăm ca pe un lucru de apucat.

Vrem – nu vrem, la Eurovision merg „drapele”, nu simpli indivizi, oricât ar fi ei de talentați, oricâte merite artistice ar avea. Ăsta e farmecul și drama acestui festival.

Cu trecerea timpului, organizatorii au făcut ce au făcut și au diluat acele criterii de selecție care au asigurat, în trecut, un standard de calitate ridicat. Să nu ne mai mirăm că unele țări au renunțat să mai participe, că au ajuns să ocupe primul plan tot felul de ciudății care au prea puțin în comun cu… muzica, iar „festivalul” este, tot mai mult, un soi de formă fără fond, pe cât de zgomotoasă, pe atât de lipsită de valoare.

Aș întreba, oare câți și-ar aduce aminte de cântecul care a câștigat ediția de acum, să zicem, patru ani, în condițiile în care piesa cu care ABBA a câștigat una dintre edițiile trecute – „Waterloo”– mai figurează și acum în multe liste și este fredonată de tineri care nici nu erau născuți la acea vreme.

În aceste condiții, a marșa la infinit pe eșecul unui tânăr care, sunt sigur, merită mai mult și a-i atribui nereușita exclusiv lui, este cel puțin discutabil.

Până la urmă, cui folosește să tot scoatem câte un țap ispășitor, iar eșecurile să nu se mai termine? De câți am identificat în ultimii ani în diversele domenii în care am contabilizat eșecuri peste eșecuri, iaca, s-a adunat deja de-o turmă.

Numai că „turma” asta suntem noi, cei care vedem că lucrurile nu merg bine, știm că nu merg bine și, în cele mai multe cazuri, știm și din ce cauză nu merg bine dar, cu toate astea, ne trezim cumva că nu găsim mijloacele cele mai potrivite pentru a depăși impasul.

Mai exact, nu că nu am vrea dar parcă n-am mai vrea. Parcă tot mai bine e să savurăm aruncatul cu pietre acompaniat copios de țipetele unei mulțimi isterizate. Și, chiar așa, asta să fi ajuns: o mulțime isterizată de o social-media și o presă parșive, care promovează cu bună știință scandalul pentru ca noi, „boborul”, să nu mai vedem adevărul și să fim mulțumiți cu niște „jucării” ieftine?

Valori definitorii pentru un popor, cum ar fi demnitatea, respectul pentru istorie și pentru ceea ce a creat valoros – pentru sine, dar și pentru binele universal – atașamentul pentru nume și limbă, toate sunt relativizate, mascate sub obrocul unui fals patriotism găunos și gălăgios, deopotrivă.

Când și când, mai cade la ceas de seară câte un „falit” cum a fost și acest Theodor Andrei și iată-ne, orbiți de nici nu mai știm ce sentimente atavice, îngropându-l sub grămada de pietre. Atât știm și nimic altceva.

Ăst timp, lumea merge înainte, oamenii privesc cu ochi lucizi către un viitor în care ei se regăsesc ajunși la un limanul promițător, în vreme ce noi… „Si dă-i, si luptă, si dă-i si luptă…”.

Ca mâine Eurovision 2024, ca mâine un nou eșec!

Să ne fi devenit eșecul un nou simbol național?!

Silviu RAȚIU

comentarii