De la o vreme descoperim tot  mai des că una din puținele revelații ale zilei a devenit ușurarea pe care o simțim atunci când nu mai auzim bolboroseala angoaselor, cavalcada vacarmului de mii de decibeli aberanți,vâjâitul frustrărilor, tropotul de placheuri uzate al incertitudinilor ce ne inundă cotidianul. Și, culmea, dependența de zgomot, ca și condiție însăși a vieții, a ajuns, pentru cei mai mulți, malignă. Până într-atât că, de se nimeresc într-un loc mai liniștit, sunt mulți cei care, tresar speriați și se-apucă, așa, pur și simplu, să facă gălăgie. Să lărmuiască. Oricum s-ar produce, larmă să fie. Fugim „în…

Tot mai multă lume trimite un semnal pe care, dacă trăiești cu ochii și cu urechile deschise către cele patru vânturi, nu poți să nu-l percepi. De dimineața, până seara, de luni, până luni. Mereu. Tot mai multă lume „își” comunică nevoia de a Comunica. O nevoie reală, neașteptat de reală și de profundă. Un paradox, ar zice mulți. Cum adică, în secolul al XXI-lea ne mai punem problema comunicării? Cu tehnologia 5G bătându-ne frenetic la ușă, mai avem probleme de comunicare. Și totuși. Patru oameni, șezând pe scaune în jurul unei mese, înconjurată, la rându-i, de alte mese, cu…

În cursul unei zile folosim un volum uimitor de cuvinte cu ajutorul cărora reușim să comunicăm – ori să împiedicăm o comunicare reală – să ne facem înțeleși – ori să ajungem până în pragul dezastrului – să ne facem prieteni – ori dușmani pentru o viață și dincolo de ea. Într-o lume în care lucrurile se leagă și se dezleagă prin cuvinte rostuite în limbi, graiuri ori rostiri începătoare, ne distingem și noi, românii, cu una din limbile despre care o mulțime de oameni – de-ai locului, dar și din străinătăți - au articulat lucruri pe care, de nu…

Motto: Am aflat că anul acesta și-a aniversat cea de a 74-a zi de naștere. Să-i dea Dumnezeu sănătate și viață lungă! Mă știu cu el de prin clasa a șasea sau șaptea. Atunci jucam – și eu, și el – handbal.  El, la „Oituz” - avându-l ca dascăl pe minunatul și atât de nedreptățitul profesor Boancă – eu, la „Șega”, cu un alt nedreptățit, Romeo Putin – un tip de care nu puteai decât să te îndrăgostești: de erai fată, pentru că era un macho fermecător, de erai băiat, pentru că știa să te facă să te simți puternic,…

O mărturisire târzie: până să-mi sublinieze Nelu Moț numele lui pe un repertoriu de concert dactilografiat în grabă, cu nu puține greșeli – „Muzică corală românească contemporană” - nici nu auzisem despre el. „El e fratele Caciora. Ați auzit de el, nu?!”. Nu, nu auzisem de el, iar motivul era foarte simplu: fiind „frate”, nu era cultivat de oficialități. Mă și mir, retrospectiv, că a fost inclus pe lista cu pricina. Mai târziu, am avut ocazia să-i stau în preajmă. Să-i strâng mâna. Și să-i aud vorba: blândă, venind din adâncuri cu care nu te prea întâlnești. Chiar așa, nu…

(Am scris această meditație în anul 2014. Am sperat atunci că lucrurile se vor schimba cât de curând. De schimbat s-au schimbat, nu-i vorbă, dar românii tot pe bază de viză pot ajunge în USA. Și e trist. O mai aștern o dată în pagină. Cine știe, poate de data asta…). Vreme îndelungată singura piedică în calea nevoii omului de a se mişca liber a fost omul însuşi. Teama, neîncrederea, uneori chiar lenea, dar şi lipsa resurselor, a banilor mai cu seamă. Şi cam atât. Apoi, nici nu se mai ştie când, au apărut paşapoartele. Unora li se năzărise că…

Nu, nu e. Nu mai e cu noi. Noi plecăm, iar ea, țara, rămâne. Ea nu poate pleca. Ea nu pleacă nicăieri. De aia e ea, țară. Ca să rămână acolo unde a așezat-o Dumnezeu. Acolo unde îi sunt munții, dealurile, cîmpiile, apele. Și marea. …Țara e cu noi. Nu, ea nu mai e cu noi. Pentru că noi n-o mai vrem. Mai mereu noi plecăm. Și tot plecăm. Chiar și când mai venim înapoi, o facem ca să avem de unde pleca. Mulți nici schimburi curate nu-și iau, așa de repede pleacă. Către niciunde, numai să se vadă plecați.…

Prin anii ’80, secolul trecut, am petrecut – împreună cu soția mea – un concediu extraordinar în Maramureș. De locuit am locuit în Borșa, dar am profitat cât am putut de drumurile - foarte bune la acea vreme -, pentru a vizita cât mai multe locuri. Erau de văzut cât pentru încă alte două - trei concedii. O experiență colosală pe care mi-a oferit-o Țara Maramureșului, cu tot ceea ce putea ea să însemne atunci. Dar mai ales cu sentimentul foarte clar și extrem de puternic că acolo, oamenii știu foarte bine care este rostul lor. Că ei, cu modul…

Când a început urgia, au luat-o spre casă. Ce să le poți spune? Sunt români – cel puțin în acte asta sunt – și nimeni nu le poate interzice să se bucure să aibă un loc pe care să-l numească „acasă”. Deși lumea s-a schimbat foarte mult în ultimele decenii, adevărul simplu al lui „ubi casa, ubi benne” a rămas. Și va mai rămâne o vreme. Cel puțin până când „acasă” se fac cele mai bune sarmale, se taie – în mod sigur – porcul de Crăciun și se fac cei mai buni cârnați. Și cea mai bună șuncă. Și…

M-aș fi sculat târziu – de când cu pensia, parcă nu mai pot să cobor din pat cu noaptea-n cap, nici dușul matinal nu-și prea mai găsește locul în programul fiecărei zile, poate doar micul dejun se lipește de mine obsesiv, deși niște kilograme în plus ar cam trebui să-mi dea de gândit… În realitate, până la un punct așa a fost și de data asta. Ei da, până la micul dejun. Pe care, de bună seamă, nu l-am ratat. Dar a venit momentul când, conform noilor cutume, ar fi trebuit să aleg să fiu „cuminte” sau să dau drumul…