Ziarul electronic al arădenilor

Cuvinte prăfuite la români sau despre „romgleză” și altele asemeni

În cursul unei zile folosim un volum uimitor de cuvinte cu ajutorul cărora reușim să comunicăm – ori să împiedicăm o comunicare reală – să ne facem înțeleși – ori să ajungem până în pragul dezastrului – să ne facem prieteni – ori dușmani pentru o viață și dincolo de ea.

Într-o lume în care lucrurile se leagă și se dezleagă prin cuvinte rostuite în limbi, graiuri ori rostiri începătoare, ne distingem și noi, românii, cu una din limbile despre care o mulțime de oameni – de-ai locului, dar și din străinătăți – au articulat lucruri pe care, de nu am ști că-s adevărate, cu greu le-am crede.

Rămânând cu ale noastre, s-o zicem pe cea care ne unge – sau ar trebui s-o facă! – la inimă: „Mult e dulce și frumoasă, limba ce-o vorbim…”.

Un vers pe care-l simt venindu-ne din depărtări și despre care ne este și greu să mai vorbim. „Expirat” – l-a calificat, la o vreme, o presă care, de energetică și progresistă ce era, a dispărut ca și cum nici nu ar fi fost.

Doar că, odată cu moda promovată de sus amintita „presă”, eticheta a rămas.

Mai rău, a început să dispară, tristă, resemnată, limba aceea, „dulce și frumoasă”. Sunt tot mai dese semnalele care ne arată că româna neaoșă a ajuns ceva desuet, nefrecventabil. Să vorbești corect românește e, pentru multă lume un fel de stigmat. E ceva care descalifică.

Așa se face că, pe un raft prăfuit al lucrurilor ce-și așteaptă furgonul către resortul de reciclare sau, chiar de aruncat, definitiv, la gunoi, se înghesuie tot mai multe din vorbele care dădeau, cândva, nici nu prea demult, dulceața, frumusețea limbii române. Care apropiau om cu om într-o legătură întemeiată pe bună cuviință, pe respect, pe căutarea celuilalt ca prieten, ca bun vecin sau, cel puțin ca partener de discuție.

Azi am ajuns să nu prea mai zicem „Bună ziua” ci, în cel mai bun caz, „Hai, pa” sau „Pupici” ori, un blazat „Bună…”, aruncat peste umăr. De ca și cum orice lucru care îi vine în minte celui gratulat în felul acesta ar trebui să fie, ce să vezi, bun! Chiar și o înjurătură, de pildă…

E pe cale de dispariție un alt cuvânt pe care, până nu de mult, mamele îl denumeau „cuvântul fermecat”.

M-am întrebat, mai zilele trecute, când am auzit ultima oară pe cineva spunând „Mulțumesc”. Oricare ar fi fost circumstanțele! Dar chiar așa, de ce am mai și mulțumi de vreme ce totul ni se cuvine?! Totul intră în domeniul, atât de iubit al celor „corecți politic”, al… drepturilor omului. Suntem îndreptățiți la toate. Cui și de ce ar mai fi cazul să-i mulțumim?!

Recent am auzit o tânără informându-și prietena, cu telefonul pus pe … „speaker”, că numai ce a ieșit la „șopingăreală”.

„Am un job mișto, iubi, îmi dă mâna, e cool baby, ce crezi?!”.

O legătură de morcovi găsești numai la … „Market”; niște amărâte de șosete, la „Butic”. Înghețata? Doar la „Gelaterie”. Te tunzi doar la „Hair Stylist”. Coafura? După colț, la „Beauty salon”.

„Alimentara”, „Aprozar”, „Magazin mixt” sau, vai de mine, „Băcănie” – adevărate ultraje, de evacuat urgent din vorbirea curentă, iar cei care se mai încumetă să le folosească, trimiși, urgent, la reeducare.

Raftul cuvintelor prăfuite se umple încet-încet cu cele care să ne aducă aminte că, totuși, suntem români. Văd oameni rușinându-se parcă atunci când articulează propoziții în limba care ne identifică în corul popoarelor Europei.

Ce dacă, tot mai multe țări ale bătrânului continent dau semne că se trezesc din amețeala globalismului nivelator – poleit strident de „corectitudinea politică” – și își revendică, tot mai clar identitatea?! Fiecare, în limba care-i face să fie ei înșiși. Numai românii par să aibă o problemă de memorie… Pare că nu ne mai aducem aminte nici cine suntem, nici de unde ne revendicăm rădăcinile, nici cum – cu ce preț – am răzbit până aici.

Din motive pe care nu e greu să le deslușești și „încurajați” de minți luminate, școlite la fercheșe „școli” internaționale, ne purtăm tot mai des – mă rog, o parte prea vocală și supărător de vizibilă – ca și cum nu ne-ar păsa, câtuși de puțin, de identitatea noastră. Nu prea mai vrem să ni se vorbească de rădăcini, de tradiții, de familie,de credință – ne moare încet, dar sigur, folclorul. – iar despre cultură națională, școală, educație…hai, mă lași?!

Undeva, la umbra unui copac încăpățânându-se să rămână în picioare, dintr-un aparat de radio hârâit, o voce domoală rotunjește un început de poezie. Ca o invocație târzie: „Mult e dulce și frumoasă limba…”.

Apoi, tăcere. S-o fi descărcat bateria.

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.