Ziarul electronic al arădenilor

Comunicăm?

Tot mai multă lume trimite un semnal pe care, dacă trăiești cu ochii și cu urechile deschise către cele patru vânturi, nu poți să nu-l percepi. De dimineața, până seara, de luni, până luni. Mereu.

Tot mai multă lume „își” comunică nevoia de a Comunica.

O nevoie reală, neașteptat de reală și de profundă.

Un paradox, ar zice mulți. Cum adică, în secolul al XXI-lea ne mai punem problema comunicării? Cu tehnologia 5G bătându-ne frenetic la ușă, mai avem probleme de comunicare.

Și totuși.

Patru oameni, șezând pe scaune în jurul unei mese, înconjurată, la rându-i, de alte mese, cu alte persoane așezate pe scaune. Fiecare cu câte un telefon mobil în față. Degetele aleargă febril pe tastatură, ai zice că e un concurs de viteză, cine tastează mai repede, mai repede, nici nu are importanță ce, doar să tasteze repede-repede. În rest, liniște.

Nici un cuvânt, nici măcar unul, care să se rotească deasupra acelui loc.

Cei patru sunt prieteni. Vechi. Din copilărie. De pe vremea când, alergând prin iarba crescută aiurea pe tăpșanul din fața blocului, se strigau pe nume și o strigau pe vecina lor, o fetiță stând posomorâtă, la fereastra unui apartament de la etajul trei.

Acum, nu mai e cazul. Să strige, vreau să zic. Acum, telefoanele. Și tastaturile.

Asta să fie comunicarea zilelor noastre?

Tastatura?

Să nu mai vrei nici măcar să-l privești în ochi pe cel ce-ți stă în față atunci când… comunici cu el? E de ajuns că-l… tastezi?! Să nu-ți mai pese de lumina – ori de umbrele adânci – din privirea semenului. Să-ți fie chiar indiferent dacă are ochi albaștri ori verzi?! Dacă are ochi?! Dacă, în timp ce tu îi tastezi, el te poate vedea sau nu?!

Să nu mai ai nevoie să-i auzi inflecțiunile vocii? Fie început de cântec, o tuse seacă ori un murmur tremurat pâlpâind în încăpere?!

Să nu-ți pese că cel din fața ta numai ce a decis să ia un moment de tăcere?
Chiar așa, cum tastezi Tăcerea, omule bun!?

Semnele aleargă, azi, cu viteza luminii. Chiar mai rapid. Nici nu apuci să-ți termini gândul și semnele care-l „traduc” au ajuns deja! Unde? Păi mai are importanță?

Semnele pleacă, pentru că tastele fac toată treaba, chiar și de n-am vrea, uneori. Dar ce te faci că, odată tasta apăsată, semnul – chiar un gând frumos, dar neterminat – a plecat? E, deja, în mișcare.

Destinatarul contează? Nu, că la viteza cu care circulă, nu ai cum să-l stăpânești. Semnul circulă. Atât. Binecuvântare sau blestem, cine mai stă să discearnă. Că năvălește următorul val de semnale. Și următorul!

… „Te iubesc”.

O șoaptă, un strigăt plin de pasiune, un firicel de cântec sau, ei da, o tăcere adâncă, așa cum numai tăcerile ce vin dintr-un  suflet aprins de iubire pot fi.

Nici o tastatură din lume nu o va putea „comunica”, pentru simplul motiv că ea, tastatura, sărmana, nu are suflet.

… „Vreau acasă! Acasă, înțelegi!? Pentru că mi-e dor. Mi-e dor de casă!”.

Cum tastezi, omule bun, Dorul!? Cum tastezi Nevoia de Acasă?!

Dorul, iubirea, sentimentul de „acasă” – astea nu le poți ține numai pentru tine. Ele nu ne sunt date să le închidem în noi! Pur și simplu nu-s făcute să stea închise. Decât dacă vrei să arzi în numele lor. Ca un rug! Și de ce ai arde din iubire nemărturisită? Din dor nedoinit?

Ca multe altele ele sunt lucruri pe care nu poți decât să le împărtășești. Adică, să le CO-MU-NICI!

Iar „să  comunici” înseamnă să dai mai departe ceva din sufletul tău. Către sufletul celuilalt.

Să împarți ceva ce ține de esența ta, ca Om. Biată creatura căreia Dumnezeu i-a turnat „suflare de viață”, mai înainte de a-i da drumul în lume. Mai înainte de a începe să te învețe ce este dorul, ce este dragostea.

Ce este Cuvântul rostit din adâncul sufletului.

… Ne trezim tot mai des ducând dorul cuvintelor.

Nu ne va fi dor niciodată de tastaturi. Nici n-o să ne cuibărim la umbra lor, cum ne cuibăream la umbra nucului din curtea casei bunicului. Acolo, la țară.

Acolo… Acasă.

Și cea-i să te faci, omule bun, când o să duci dorul unui cuvânt de alint, al unei vorbe bune, al unei șoapte de dragoste….?

Și să mă ierți, la o adică, cum o să tastezi o vorbă de alint, ori una de încurajare, atunci când, undeva, nici nu știi unde – detaliu neesențial pentru o lume a tastaturilor -, Celălalt – un prieten ori pur și simplu, un om – stă să se prăbușească de durere?!

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.