Ziarul electronic al arădenilor

Un liman de odihnă

De la o vreme descoperim tot  mai des că una din puținele revelații ale zilei a devenit ușurarea pe care o simțim atunci când nu mai auzim bolboroseala angoaselor, cavalcada vacarmului de mii de decibeli aberanți,vâjâitul frustrărilor, tropotul de placheuri uzate al incertitudinilor ce ne inundă cotidianul.

Și, culmea, dependența de zgomot, ca și condiție însăși a vieții, a ajuns, pentru cei mai mulți, malignă.

Până într-atât că, de se nimeresc într-un loc mai liniștit, sunt mulți cei care, tresar speriați și se-apucă, așa, pur și simplu, să facă gălăgie.

Să lărmuiască. Oricum s-ar produce, larmă să fie.

Fugim „în natură”, dar cărăm după noi tehnologie cât încape, să nu cumva să ne strivească liniștea pădurilor seculare, ori cea a lacurilor, deschizându-ne calea spre albastrul de deasupra norilor.

Ne este frică de liniște!?

Se pare că da.

Cineva, cândva – nici nu mai știm când – a lansat, viclean, ideea că, atunci când e liniște în jurul nostru se cheamă că, pur și simplu, am rămas singuri.

Cântecul păsărilor, foșnetul frunzelor, chiar și zgomotele orașului, toate astea nu se pun. Nu se pune nici scâncetul copilului ațipit la sânul mamei lui, nici oftatul cerșetorului din colț, numărându-și, cu buzele arse, agoniseala.

Dacă în preajmă se așterne o pâclă de liniște, cât să ni se pară că nu e nimeni în jur și că nu-i cine să ne vadă tremurând, înseamnă că, da, am ajuns să fim, sărmanii de noi, singuri.

Ei da, numai că nu-i cum credem.

Ce să vezi, nu suntem, nici atunci, singuri-singurei. Nu-i chip.

Pentru că ,mereu și mereu, chiar naufragiați pe o insulă pustie, retrași într-o chilie ori închiși sub o cupolă de sticlă, nu vom reuși decât să rămânem… cu noi înșine.

Cu partea de veșnicie primită, prin Har divin, odată cu primul sărut al luminii.

Eu și sufletul meu.

Sigur că da, dacă  nu e liniște în suflet, cum o să fie oriunde altundeva?

Aceasta pare să fie problema care ne confruntă acum și care ne va confrunta și mâine, și poimâine.

Nu mai e nici un secret, sufletul omului contemporan a ajuns o mare zguduită de talazuri, când zările sunt zăvorâte și nu se întrevede nici o cale de scăpare. Te mai miri că te trezești alergând de colo-colo, cu degetele chircite căutând, cu înfrigurare, o busolă, un sextant, un compas ori, pur și simplu, un far licărind în noapte.

Orice, numai să te scoată la liman.

Un liman trebuie să existe. Așa ai învățat încă din clasele primare, când, ținându-te de mână, învățătoarea de ajuta să traversezi strada, acolo unde era parcul, locul de joacă, ori unde te aștepta cineva care să te ducă acasă. Acolo unde era frumos și bine. Și unde ne regăseam, încă de atunci, liniștea.

Mereu trebuie să fie undeva un loc unde să ne regăsim liniștea. Unde să ne putem întinde în iarbă – ori să ne crucificăm în zăpada proaspăt căzută sau, uite, în nisipul fierbinte – și să ne tragem sufletul.

Să ne odihnim.

Da, în vacarmul de tot mai multă lipsă de sens care ne sufocă, încetul cu încetul, limanul  poate fi chiar și o palmă aproape invizibilă de pământ. Numai bună cât să ne putem odihni.

Să ne tragem sufletul.

… Atunci Isus le-a zis: „Veniți la Mine, toți cei trudiți și împovărați, și Eu vă voi da odihnă…” (Evanghelia după Matei 11:28).

Isus Hristos – limanul.

Pentru mine, pentru tine. Pentru sufletul meu, pentru sufletul tău…

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.