Monografii: Fabrica de Cânepă de la Iratoşu

Printre unităţile industriale naţionalizate la 11 iunie 1948 a fost şi Intreprinderea Crişana – Ţesătorie de In şi Cânepă din Drumul Iratoşului.

Vechiul proprietar, Bocsanschi Ladislau, a avut sediul, succesiv, în Arad, Bd. Dragalina nr. 16, şi str. Cloşca nr. 11, aflată în proprietatea lui.

De-a lungul timpului, numeroşi găieni, în special cei din sălaşe, au avut legături însemnate cu acest stabiliment construit de contele Nadasdy, în 1930. Relaţiile erau consolidate, atât în calitatea lor de cultivatori ai inului şi cânepii, cât şi în cea de angajaţi sezonieri sau permanenţi ai fabricii.

În 1942, unul din proprietarii fabricii, George Roxin fiind invinuit de către organele de control ale statului de fraudă, a solicitat sprijinul Camerei Agricole. I se imputa faptul că nu scoate un randament suficient la producţia de fuior stabilit arbitrar de acesta, la 24%.

Ori, în mod real, aşa cum confirma şi literatura de specialitate, din cea mai bună cânepă netopită a cultivatorilor arădeni din Curtici, Macea, Iratoşu, Variaş rezulta doar 10% fuior lung şi 5% câlţi. Şi aceste date erau, de fapt, aproximative, deoarece, cantitatea fibrelor se schimbă anual, în legătură cu soiul seminţei, variaţia timpului, grindină, etc.

Pentru asigurarea intreprinderii cu materie primă, au fost încheiate contracte cu 401 cultivatori de cânepă, pe 1.050 jugăre cadastrale, cea mai mare parte din ei, fiind locuitori ai Gaiului şi din comunele învecinate: Dorobanţi, Iratoşu, Macea, Sânleani, Şofronea etc.

Intreprinderea punea la dispoziţia acestora sămânţa selecţionată, avansuri băneşti, fără dobândă şi asistenţă de specialitate. Materialul semincer din soiul Carmagnola era produs în mare măsură de către ferma din Ceala a camerei agricole (1.000 kg), diferenţa fiind adusă, pe baza repartiţiilor de la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, de la Şcoala de Viticultură din Miniş. Se mai cultivau soiurile Fleischmann şi cel românesc – Dumbrăveni.

Activitatea intreprinderii a fost perturbată major în urma aplicării Reformei agrare din 1945, atât prin exproprierea suprafeţelor proprii ce depăşeau 50 ha, cât, mai ales, prin tulburarea relaţiilor contractuale cu producătorii tradiţionali de cânepă.

Schimbul de telegrame între Comisia Centrală pentru Reforma agrară şi Camera agricolă arădeană releva intenţia Ministerului Agriculturii de a prelua la stat, încă din 1945, întreaga moşie a Societăţii Crişana, doar că, încă nu a fost găsită forma legală.

La Naţionalizarea intreprinderii din 11 iunie 1948, nici proprietarul – Bocsanschi Ladislau şi nici directorul unităţii – Gheorghe Teleki, nu au fost de faţă.

În absenţa lor, Comisia de expropriere a preluat inventarele, documentele şi monetarul din casă. Clădirile erau într-o avansată degradare, instalaţiile vechi, iar drumul impracticabil în sezoanele ploioase. Fabrica avea o datorie de 32 milioane lei la Creditul Naţional Agricol.

Imediat după Naţionalizare, a fost arestat Victor Kriseszky, fostul administrator al Intreprinderii Crişana, deoarece a sustras din unitate o batoză Hoffer nr. 6, un tractor Hoffer de 35 HP, două grape, plug, căruţă, alte piese agricole, pe care voia să le transporte la Satu Lung, lângă Baia Mare.

În 16 noiembrie 1948, noul director, Ilie Rusu, un pauper refugiat la Arad din Vaslui, a înscris fabrica la Camera de Comerţ şi Industrie, cu numele Intreprinderea Industrială de Stat 11 iunie Iratoş, cu un capital social de 91.611 lei.

Conducătorul tehnic al unităţii, Martin Farcaş, coordona activitatea cu o productivitate de 4 tone, fuior şi câlţi, în 24 ore. Ciclul de producţie, de fapt, se întindea pe aproape trei săptămâni, adică 7 – 18 zile, necesare topitului cânepii, şi 45 zile, pentru uscare.

Fabrica era socotită din punct de vedere al capacităţii industriale deosebit de importantă, situându-se imediat după cea din Timişoara.

În 1947, lucrau 187 muncitori, dar numărul lor a scăzut, după 1950, la 69 salariaţi. În perioada 1961-1962, în intreprindere s-a desfăşurat o vastă anchetă sub aspectul săvârşirii unor fraude, finalizată cu condamnarea a 16 inculpaţi.

Totuşi, în anii următori a devenit una dintre cele mai importante din România, directori ai unităţii fiind Alexandru Benczik (1961 – 1966), urmat de Ion Paulescu.

Dintre dotările tehnice ale acelei perioade se pot aminti forarea, în 1964, a unui puţ cu apă termală, care a redus operaţia de topit la 3 – 4 zile.

În cincinalul 1966 – 1970, unitatea şi-a sporit capacitatea de producţie cu 1.000 t/an, în afară de punerea în funcţiune a Topitoriei din Nădlac.

În 1995, la SC Carin din Iratoșu lucrau, în trei schimburi, 300 de angajaţi, privatizarea din 1997, fiind considerată o reuşită, deoarece, se produceau 4.000 t fibră, iar muncitorii aveau locuinţe de serviciu şi cantină.

În urma cumpărării pachetului majoritar de acţiuni, Mathias Schillo şi Anton Holles, patronii firmei germane Tren Hane, declarau în 1998: suntem bucuroşi că am găsit cea mai bună fabrică din lume şi că am făcut o afacere bună.

Tot atunci îşi dezvăluiau în mod public intenţia de a retehnologiza culturile şi procesul de producţie, prin investiţii masive.

În 1999, SC Carin SA Iratoş avea cu cele 448 ha cea mai extinsă plantaţie de cânepă din ţară. Lucra, însă, cu aceleaşi utilaje sovietice, montate în 1975.

În anul 2003, deşi suprafaţa cultivată ajunge la 760 ha, începe declinul intreprinderii.

Schimbarea conducerii administrative, preluarea intreprinderii de către o altă firmă româno-germană, care a vândut stocurile de materii prime, fără să mai producă fuior, a dus la acumularea de datorii, care a determinat AVAS să o vândă la licitaţie, fiind cumpărată de SC Crimatex, o firmă de transporturi rutiere şi de mărfuri din Variaş.

Noul proprietar a vândut o parte din utilaje unităţii similare din Nădlac, altele fiind comercializate ca fier vechi.

Astăzi, din fabrica care a preluat şi procesat timp de decenii trei sferturi din producţia naţională de cânepă n-au mai rămas decât zidurile fostelor hale, fostul câmp de uscare a tulpinilor de cânepă fiind invadat cu bălării.

sursa: Monografiile oraşului Arad, Cartierul Gai, volumul I. Prof. Horia Truţă

comentarii