15 mai 2020. Într-o altă lume și într-un alt timp, ar fi fost o zi ca oricare alta

M-aș fi sculat târziu – de când cu pensia, parcă nu mai pot să cobor din pat cu noaptea-n cap, nici dușul matinal nu-și prea mai găsește locul în programul fiecărei zile, poate doar micul dejun se lipește de mine obsesiv, deși niște kilograme în plus ar cam trebui să-mi dea de gândit…

În realitate, până la un punct așa a fost și de data asta. Ei da, până la micul dejun. Pe care, de bună seamă, nu l-am ratat. Dar a venit momentul când, conform noilor cutume, ar fi trebuit să aleg să fiu „cuminte” sau să dau drumul „monstrului”. Adică să listez „declarația”. Da, acea declarație care mi-a scos o grămadă de peri albi, pe lângă cei pe care i-am adunat de-a lungul multor ani.

M-am așezat în fața tastaturii și m-am blocat: nici n-am știut dacă  să mă simt eliberat de starea de umilință greu de digerat pe care ne-au vârât-o pe gât guvernanții, ori să trec peste ea ca și cum nici n-ar fi fost.

Dar pot? Pentru că, uneori am avut aceeași senzație pe care, sunt sigur, au avut-o evreii când își îmbrăcau hainele pe care trebuiau să coase steaua galbenă. Un stigmat, asta a fost pentru mine declarația asta. Pe care trebuia să o completez numai pentru că, ce să vezi, am avut obrăznicia ca, fiind mai bătrân de 65 de ani, am vrut să mă simt liber. Atât cât s-a putut. Cât mi-a îngăduit „monstrul”, legitimat de  mine prin semnătura mea.

Bine, dar azi e 15 mai, m-am trezit aproape strigând, nu mai am nevoie de auswiess. Gata, s-a terminat, mi-am zis, dar m-a cuprins, brusc, o stare de neliniște.

Așa cum am simțit-o, intens, apăsător, cu doar câteva ore în urmă. Atunci când, în miez de noapte, ne-am fixat în fața televizorului, așteptând cu sufletul la gură să se facă… lumină. Adică să aflăm, în sfârșit, ce și cum va fi începând cu 15 mai.

Lucru greu pentru cei care, zic ei, ne conduc: cum să facă ei să ne lase liberi și totuși…

Că bine ne-a zis-o președintele: dacă nu suntem cuminți, una-două reintrăm în… arest la domiciliu. Plus botnița pe gură, devenită – și ea – obligatorie.

Să ne fie clar, nu e după cum vrem noi și după cum ar fi normal, că doar suntem ființe responsabile și ar trebui să înțelegem de vorbă bună. Așa cum am și făcut, și până acum. Cei mai mulți dintre noi. Majoritatea covârșitoare. Care ar trebui să conteze, la urma-urmei. Dar care, nu știu cum, în fața acestei guvernări, nu contează.

Am ieșit din casă abia către seară. Nu știu cum să explic, dar ceva m-a ținut în loc. În zadar vedeam de la fereastră cum ies, grupuri-grupuri, care pe jos, care pe biciclete… Ca niște insecte trezite după o iarnă geroasă, dezmorțindu-și picioarele. Un peisaj ce ar fi meritat niște metri de peliculă. Nu de alta, dar așa ceva nu se vede în fiecare zi: grupuri-grupuri de oameni învățând, parcă, să meargă.

Să nu vă spun cum m-am simțit când am coborât, într-un târziu, din casă. Pe la asfințit, că mi-am zis că așa, poate, nu mă vor vedea ăia cu amenzile. (Care amenzi, îmi zice un vecin, că-s desființate, nu știi?! Ba da, știu, dar în țara asta nu-i niciodată nimic sigur, și-mi pun masca, precaut, chiar că pe malul Mureșului adie un vânticel proaspăt, agitând frunzișul copacilor – veselie mare, o descătușare a naturii cum nu mi s-a părut că ar fi fost de multă vreme).

15 mai 2020 va rămâne în memoria mea ca timpul confuz al unei redeșteptări cu frâna pusă. Aș fi vrut să pot striga de bucurie, aș fi vrut să pot țopăi pe mijlocul străzii, aș fi vrut… dar, nu știu cum, nu am putut.

Ziceau unii că, după coronavirus, nimic nu va mai fi la fel și vreau să spun că au avut dreptate. Păcat, însă, că trebuie să-i confirm într-o direcție care nu-mi place deloc. Înr-adevăr, nu va mai fi cum a fost pentru că, înainte, începusem să uităm cum e să fii pândit din umbră de dușmani nevăzuți. Că-s niște viruși, că-s „agenți ai ordinii publice”, că-s ordonanțe militare, sentimentul e același. Și nu e plăcut deloc, credeți-mă.

Nu vreau, nu pot termina în felul acesta.

N-o pot face pentru că, înainte de a pune punct, mi-a venit un gând și vreau să-l împărtășesc cu voi. Cu toți. Așa ca de rămas bun, dar, în același timp, că de bun venit. Într-o lume în care, de ce nu am putea spera că mâine soarele va răsări cu mai multă putere, cu mai multă lumină, cu mai multă căldură. În suflete.

Auziți: „Încolo, fraţii mei, tot ce este adevărat, tot ce este vrednic de cinste, tot ce este drept, tot ce este curat, tot ce este vrednic de iubit, tot ce este vrednic de primit, orice faptă bună şi orice laudă, aceea să vă însufleţească”. Cum ne îndeamnă, atât de frumos Epistola lui Pavel către Filipeni cap.4:8.

Și nu uitați. Soarele va răsări, fiți siguri, și mâine. Lăsați-l să intre în viața fiecăruia dintre voi!

Silviu Rațiu

comentarii