Ziarul electronic al arădenilor

Să vii ca să pleci din nou…

Când a început urgia, au luat-o spre casă. Ce să le poți spune? Sunt români – cel puțin în acte asta sunt – și nimeni nu le poate interzice să se bucure să aibă un loc pe care să-l numească „acasă”.

Deși lumea s-a schimbat foarte mult în ultimele decenii, adevărul simplu al lui „ubi casa, ubi benne” a rămas. Și va mai rămâne o vreme. Cel puțin până când „acasă” se fac cele mai bune sarmale, se taie – în mod sigur – porcul de Crăciun și se fac cei mai buni cârnați. Și cea mai bună șuncă. Și până când acasă e mama și tata – ori numai mormintele lor – e bătătura unei case a cărei ușă va fi mereu deschisă pentru tine.

Nu cred că poate fi pedeapsă mai mare decât să nu ai un loc unde, că e bine, că e rău, să te poți întoarce.

Mărturisesc că, atunci, nu i-am înțeles. Ce i-a apucat să se îngrămădească tocmai acum, când țara se trezea în fiecare dimineața cu raportări în cascadă de „infectați” dar, mai rău, cu noi morți. Din pricina virusului cu nume împărătesc. Iar ei ne veneau pe cap și încă din zonele „roșii” ale Europei. Ne aduceau răul „ălora” și ni-l vărsau în poală.

N-am auzit pe nimeni să-i fi întrebat „Măi, dar de ce tocmai acum? De ce nu stați voi frumos acolo unde ați plecat? De ce ne creați alte probleme? N-avem noi destule”.

Plutea peste noi un soi de murmur care lăsa să se înțeleagă că ei ar fi vinovați de tot răul. Nu numai că au venit pe nepusă masă, dar au adus cu ei și molima. Pe care o răspândesc, bântuind prin țară.

N-am înțeles, la început, că, cei mai mulți dintre ei, niște bieți sezonieri, au fost dați afară și dintr-odată binele de acolo a dispărut. Nici să fi vrut, nu mai aveau unde și pentru ce să rămână. Așa e cu cei plecați în pribegie. În căutarea unui „acasă” mai bun. Dar, totuși, cine să-i judece pentru că vor să aibă parte de acel mai bun. Vorba Mântuitorului: „Cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra…”.

Pribegia, oricum ai numi-o, își are prețul. Și, lucru esențial, oricât de bine ți-ar merge acolo unde ai plecat, locul acela nu va fi niciodată „acasă”, acela din suflet. Acela săpat, pentru totdeauna, în memoria inimii.

Și uite-așa, m-am întors la o întrebare ce mi-a răscolit, și mie, mintea la o vreme: chiar așa, să fie un păcat să îți dorești să ai parte de o viață mai bună? Să te poți bucura de mai mult confort, de mai multă satisfacție pentru ceea ce ești dispus să oferi, la rândul tău? Să te poți bucura de mai multă apreciere din partea celorlalți, chiar dacă nu-s, neapărat, de-ai tăi?!

Nu, nu e nici un păcat. Cu condiția să vrei să și plătești cinstit pentru acel „mai mult”! Fie cu munca brațelor, fie cu harul creator al minții, fie cu dedicarea slujirii. Nu-i nici un  păcat.

Păcatul este al celor care refuză – prin ceea ce fac ei –  dreptul de a te bucura de toate acestea – și de încă altele – la tine „acasă”. Acolo unde ai văzut pentru prima dată lumina soarelui, acolo unde ți-ai rupt tenișii pe maidanul din capătul străzii, acolo unde ai simțit pentru prima dată că poți – și trebuie – să-ți lași inima prinsă de focul iubirii; acolo unde îi știi pe ai tăi, pregătiți mereu să te primească și acolo unde ceva îți spune că ai vrea să îmbătrânești.

Păcatul e al acelora care – cocoțați, ei știu cum, în vârful bucatelor –  te fac să te bucuri atunci când o iei din nou la drum. Spre nu se știe unde, numai să nu te mai confrunți cu lipsa de perspectivă cu care te împroașcă, de peste 30 de ani, niște „șefi” cărora le place doar atunci când li se zice „șefu”, dar cărora nu le mai place când trebuie să și facă treaba unui șef. Mai exact, a unui lider. Și să o facă precis, cu aplicație, cu răspundere, chiar cu sacrificiu atunci când țara o cere.

Au venit, în martie, pentru a se cuibări în căldura primitoare a locului unde au crezut că se vor simți în siguranță. Eu cred că mulți dintre ei erau pregătiți să rămână. Numai să fi putut simți că ceva, oricât de mic, se va fi  schimbat și că, odată molima plecată, va fi mai bine.

De câteva zile, Nădlacul arată, din nou, ca o cetate asediată. Pe sensul de ieșire din țară oamenii dau năvală. Coloane de mașini, ca niște corăbii cu pânzele ridicate, pregătite să înfrunte, din nou, necunoscutul. Oriunde ar fi.

Numai aici, acasă, nu.

Și cine-ar putea să ridice piatra?

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.