Ziarul electronic al arădenilor

Cu paşaportul – și viza – la control

(Am scris această meditație în anul 2014. Am sperat atunci că lucrurile se vor schimba cât de curând. De schimbat s-au schimbat, nu-i vorbă, dar românii tot pe bază de viză pot ajunge în USA. Și e trist. O mai aștern o dată în pagină. Cine știe, poate de data asta…).

Vreme îndelungată singura piedică în calea nevoii omului de a se mişca liber a fost omul însuşi. Teama, neîncrederea, uneori chiar lenea, dar şi lipsa resurselor, a banilor mai cu seamă. Şi cam atât.

Apoi, nici nu se mai ştie când, au apărut paşapoartele. Unora li se năzărise că pot ridica bariere în calea semenilor lor zgândăriţi de dorul de ducă şi a venit vremea acestor „permise de trecere”. Un fel de chei universale, care să-l ajute pe titular în traversarea graniţelor, într-un fel, în escaladarea gardurilor. Ridicate de nimeni alţii decât de unii asemeni lor, dar care se înstăpâniseră pe ceea ce, de la Dumnezeu, nu era – şi nu poate fi – al lor.

Dar, cu trecerea timpului, obstacolul numit pașaport nu a mai fost de ajuns. Prea deschideau uşor drumul, prea treceau uşor neaveniții, dintr-o parte în cealaltă şi, după părerea unor responsabili cu băgatul de seamă, prea rămâneau mulţi în anumite locuri şi nu se mai dădeau plecaţi.

Exista, de acum, riscul ca cei veniţi – chiar că aveau pașaport și, în felul acesta, puteau pleca din țara lor -, să ia mâncarea de la gura „băştinaşilor” şi asta era, ziceau cei cu băgatul de seamă, foarte grav. Prea se simţeau unii liberi, prea se mişcau ei în voie, întocmai cum îi lăsase Creatorul. Să cutreiere Pământul, să cerceteze tot ce era de cercetat şi să ia cu ei numai ce-i bun. Pentru minte, pentru inimă dar, în primul rând și de ce nu, pentru trup?!

Aşa au născut nişte minţi înceţoşate, vizele.

De unde paşapoartele au fost chei pentru deschis tot ce se numea la vremea aceea, porţi, pentru îndepărtat garduri, pentru spart zăgazuri şi ziduri –  unele îmbibate cu sânge de om tânjind după libertate -, au apărut vizele – lacăte sofisticate pe care, singure, paşapoartele nu mai puteau să le desfacă.

De atunci, imaginea unor mulţimi tăcute, cu capul plecat, formând coloane ale umilinţei în faţa unor găuri negre – hăuri de aroganţă tâmpă şi de egoism scrâşnind rău prevestitor printre colţi de câlţi muiaţi în cerneală de proastă calitate.

Vizele, ca nişte garduri mobile cu ajutorul cărora şi-n numele democraţiei şi progresului, unii ne-ngrămădesc şi acum în ţarcuri. Elegante, cu aer condiţionat, nu-i vorbă dar, totuşi, ţarcuri.

Să fi dispărut, oare, cu-adevărat, Zidul Berlinului sau Cortina de Fier?

Dacă mă-ntrebaţi pe mine am să vă spun că monstruozităţile de felul acesta nu dispar, în oricâte ţăndări le-ai sparge. Ele se mută doar, se repliază, închipuind noi teritorii ale terorii.

Teroarea tăcută a vizelor – piedici absurde în calea unei libertăţi ce omul o are de la Dumnezeu: libertatea de a trăi oriunde vrea pe Pământ. Şi dacă te gândeşti că mulţi dintre cei cu vizele astea, ţin ştampila-ntr-o mână şi Scriptura-n cealaltă.

Pentru că Pământul a fost dat tuturor oamenilor, nu doar unora dintre noi. Cu sau fără engleza „scris şi vorbit” în matricolă.

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.