Ziarul electronic al arădenilor

Un bolțar – doi bolțari – un gând despre Maramureș și nu numai

Prin anii ’80, secolul trecut, am petrecut – împreună cu soția mea – un concediu extraordinar în Maramureș. De locuit am locuit în Borșa, dar am profitat cât am putut de drumurile – foarte bune la acea vreme -, pentru a vizita cât mai multe locuri.

Erau de văzut cât pentru încă alte două – trei concedii. O experiență colosală pe care mi-a oferit-o Țara Maramureșului, cu tot ceea ce putea ea să însemne atunci. Dar mai ales cu sentimentul foarte clar și extrem de puternic că acolo, oamenii știu foarte bine care este rostul lor. Că ei, cu modul lor de a se simți legați iremediabil de spiritul acelor locuri oferă, generos, celorlalți, un soi de garanție a perenității însăși a neamului nostru.

Pe ei, îmi ziceam, nu-i poate mișca nimeni și nimic. Nici măcar presiunea regimului de atunci care, se știe, a trebuit să admită că maramureșenilor nu li se poate „cânta” altă muzică decât cea născută din logodna binecuvântată a zestrei lasată de Dumnezeu, cu spiritul liber al oamenilor.

Apoi, după Revoluție, am mai mers o dată în Maramureș, la Botiza. Un Crăciun și un An Nou cum nu se pot uita. Din nou, oamenii au fost cei care mi-au înscris în memoria inimii, pagini de neuitat.

Cum să poți uita diminețile cu săteni salutându-mă cu „Lăudăm pe Iisus!”, venit din adâncul unei credințe ancestrale, pentru ca răspunsul să răsune, la fel de clar: „În veci lăudăm, Amin!”?!

Cum să uit imaginea, de puritatea unei icoane, a bisericii din Botiza, în prima dimineață a Anului Nou – un mesaj însumând cam tot ceea ce ar trebui să înțelegem despre o credință mărturisită cu faptele vieții de fiecare zi?!

De la o vreme, însă, au început să vină spre mine zvonuri străine de ceea ce știam  că-nseamnă muzica acelor locuri, noima lor aparent de netulburat.

„Nu mai e ce-a fost” – se repeta iarăși și iarăși, ca un refren, cântecul trist ce-mi ajungea la urechi. „Tot mai mulți din oamenii și de acolo pleacă” – auzeam, părăsesc România pentru alte meleaguri dar, mai trist, pare că își părăsesc „țara”. Țara din inimă. Acolo unde te-ai gândi că orice om își lasă înfipte rădăcinile, oriunde l-ar purta pașii.

Din păcate, exodul, care a devenit, încet, un soi de marcă înregistrată a românilor, i-a molipsit și pe ei. Pe maramureșeni. Și n-ar fi fost o problemă dacă nu ar fi apărut un film documentar, difuzat pe careva din canalele „Discovery”.

La un moment dat, filmul a început să prezinte, pe lângă peisajele mirifice, ultra cunoscute de-acum, imagini cu case noi. Acolo, în Maramureș. Înălțate de cei întorși – de tot sau numai „cu treburi” – din agoniseala cu care se aleseseră și pe care, ziceau ei, vor să o cheltuiască cu folos.

Toate bune numai că majoritatea covârșitoare a acestor case erau ridicate din bolțari. E modern și ieftin, ziceau unii, trainic, alții, arătos și merg cu termopanele, se făloșeau alții.

În umbra lor, casele care au dus faima Maramureșului – minunatele case din lemn – păleau resemnate. Ce să mai spun de uluitoarele porți sculptate? Cele despre care scriam câdva că ar fi „ale soarelui”?!

Emblematice, atât prin construcție, cât și prin faptul că erau, mai toate, deschise. Ce semn mai clar al ospitalității întemeiată pe credința binelui ce trebuie făcut și pe încrederea deplină în Binele ce-i tutelează pe ei – păstrători ai unei istorii de care nu se vor putea rușina nicicând?!

Sigur, oricine are dreptul de a-și dori un „mai bine” al său și să și-l deseneze după cum îl îndeamnă mintea. Admit și faptul că, poate, realizatorii acelui film au și exagerat (nu ar fi prima oară); poate că au avut o „agendă” a lor, nu neapărat prietenă cu oamenii locului.

Dar casele din bolțari erau acolo și nu erau puține, iar cei care au luat cuvântul s-au arătat foarte mândri de realizările lor. Nici cea mai mică urmă că s-ar fi simțit deranjați de insistența cu care străinii îi întrebau de „celelalte”. De cele din lemn. De cele care, retrase parcă într-un con de uitare, păreau să spună că s-ar putea și mai rău. În câte locuri din România n-au dispărut de tot casele „vechi”?!

În câte localități nu au fost literalmente dărâmate, fără vreo urmă de regret?! Și-n câte localități n-au devenit casele, alea vechi, locuri bântuite de fantome?

Că vrem să avem o viață mai bună, nu-i nici un păcat.

Dar să ne rupem – pentru toate astea, sau chiar și pentru mai puțin – de rădăcini, de ceea ce ne-a ținut în viață – secole de-a rândul – și ce ne-ar putea ține și de-acum, ca neam, ca națiune? Să nu fie prețul prea mare!?

Un bolțar – doi bolțari.

Între ei, un lăstar proaspăt înmugurit. Cine să-i netezească înălțarea?!

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.