Ziarul electronic al arădenilor

Oameni din preajmă. Flavius Domide – mai simplu, Gigi roșcovanul

Motto: Am aflat că anul acesta și-a aniversat cea de a 74-a zi de naștere. Să-i dea Dumnezeu sănătate și viață lungă!

Mă știu cu el de prin clasa a șasea sau șaptea. Atunci jucam – și eu, și el – handbal.  El, la „Oituz” – avându-l ca dascăl pe minunatul și atât de nedreptățitul profesor Boancă – eu, la „Șega”, cu un alt nedreptățit, Romeo Putin – un tip de care nu puteai decât să te îndrăgostești: de erai fată, pentru că era un macho fermecător, de erai băiat, pentru că știa să te facă să te simți puternic, abil, isteț; toate într-unul singur: învingătorul.

Am jucat câteva derbiuri, „Oituz” versus „Șega“ și, acum, după peste șaizeci de ani, nici nu mai contează scorul acestor confruntări. Cu mintea mea de atunci, au fost epice. M-a lobat, de pe extremă, de zeci ori când am zis că aș putea fi un portar de handbal. (Mi-am scos repede din cap visul acesta, iar el m-a ajutat, fără să-și dea, poate, seama). Apoi, ne-am bătut pentru titlul de cel mai bun marcator la vreo două „cupe” școlare care, pe vremea aceea, aveau ca loc de desfășurare, terenurile amenajate în Pădurice. Da, în Pădurice.

Știu că, o dată, m-a făcut să plâng ca fraierul, la pauza unui meci pe care, până la final, „Șega” avea să-l câștige la limită, dar ce mi-a rămas, peren, din toate acestea a fost că, pe lângă el, „diavolul roșcat” de la Oituz, în echipa de atunci mai evoluau două perechi de frați gemeni: Dehelenii și Gyenge. Vă puteți imagina așa ceva? Două perechi de gemeni pe care profesorul Boancă – cum spuneam, un om uluitor – a reușit să-i „ansambleze” într-o echipă de handbal „în șapte” cum puține au fost, înainte, dar și după aceea, în Arad.

La scurt timp după finala din Pădurice, m-am întâlnit cu Flavius – Gigi – Domide, pe stadionul UTA. Un concurs de atletism de data aceasta. Entuziasm, dorință de a demonstra că ești cel mai rapid, cel mai puternic, cel mai dotat pentru diversele probe ale acestui sport al sporturilor, atât de nedrept aruncat la groapa de gunoi – alături de multe altele – de diriguitori mai vechi, dar mai ales mai noi ai sportului autohton.

Închipuiți-vă un Gigi Domide – atlet! Nu-i așa că sună ciudat?! Și totuși, ce aventură, ce experiență inedită.

L-am urmărit, din coada ochiului, la proba de alergare de viteză. A fost foarte rapid. Dar nu de ajuns ca să și câștige primul loc. Apoi, l-am văzut la săritura în lungime. Bun, dar nu îndeajuns. A venit și la groapă – atunci așa era, o groapă cu nisip – de săritură la înălțime. Am simțit că are ceva special dar, iarăși, nu a fost de ajuns.

Ne-am mai întâlnit și cu alte ocazii la concursurile școlare. De fiecare dată a ieșit în evidență prin dorința lui, clară, fără nici un echivoc, de a câștiga.

Îmi dau seama că aceste momente au fost determinante pentru ceea ce avea să însemne Flavius Domide – fotbalistul – peste ani. De ce? Pentru că, în atletism – cel puțin pe vremea aceea – lucrurile se desfășurau în termeni absoluți, de „a fi sau a nu fi”. Fără trucuri, fără prefăcătorii, fără aranjamente de culise, fără „adjuvante” pritocite în te miri ce laboratoare pe cât de super dotate, pe atât de meschin orientate spre fals, spre minciună.

(Frumusețea atletismului în asta se vede fără ocolișuri: dacă sari, trebuie să sari cu măcar un centimetru mai mult decât ceilalți ca să câștigi; dacă alergi, trebuie să pui între tine și ceilalți, măcar o sutime de secundă și vei lua cununa).

Flavius Domide a învățat lucrurile acestea încă din adolescență, le-a învățat bine și le-a cultivat, cu eleganță, cu încăpățânare și cu dezinvoltură unică, pe tot parcursul carierei sale de fotbalist.

Unul cu un talent rar, cu o abnegație care s-a asociat cu eleganța, unul cu un caracter peste care nu a putut trece nimic care să poată lăsa, măcar și o pată cât un vârf de ac.

Atletismul? Ei da, un intermezzo de adolescent. Dar cât de important?! Cât de definitoriu pentru caracterul unui sportiv cum puțini a avut Aradul.

Cum puțini a avut România!

Am să spun încă ceva: Gigi Domide a fost unul din marii nedreptățiți ai fotbalului românesc din sfârșitul atât de dramatic al secolului XX. După cum, aș zice că o întreagă echipă – numesc aici UTA anilor ’70 din secolul trecut – a fost pusă la index, deși, să nu uităm, pe stadionul acestei echipe – într-o seară de pomină – a plecat cu capul plecat nimeni alta decât campioana mondială a echipelor de club de la acea vreme: Feyenord Rotterdam, în timp ce, purtați pe brațe, ieșeau în triumf, către istorie, unii ca Broșovschi, Lereter, Florian Dumitrescu, Mircea Axente și, bunînțeles, Flavius – Gigi – Domide.

Numai că, drumul de la Aradul revelațiilor strălucitoare spre Bucureștiul aranjamentelor de cafenea fanariotă era pavat – nu numai atunci – de calcule și socoteli în mijlocul cărora farmecul debordant, entuziasmul adolescentin și dorința neostoită de victorie ajungeau să fie înlănțuite de meschinării drapate în falduri bizantine pe cât de greu de înțeles, pe atât de urât mirosind a apă leșioasă de Dâmbovița.

Cum să explici nepoților că te-au dus până în Mexic, la turneul final al unui Campionat Mondial, ca să freci banca de rezerve, la vremea când ai fi putut fi titular în oricare echipă cu ștaif din Europa?!

Numai că minunea rămâne minune, oricât ai lansa, în stânga și-n dreapta, perdele de fum, iar Gigi Domide, întors acasă, a continuat să facă demonstrația talentului său unic – ăsta a fost Domide, un talent unic – desenând pe gazonul oricărui teren de fotbal unde și-a lansat iureșul de necopiat, imagini desprinse dintr-un zbor unic – o combinație minunată între echipamentul său alb-roșu și pletele roșcate de dandy rătăcit pe malul Mureșului, dintr-o lume numai a lui.

Ori de cîte ori l-am urmărit filigranând driblinguri nu se știe cum și de unde inventate, mi-am adus aminte de golurile pe care mi le-a strecurat, în adolescență, lobându-mă, în poarta de handbal. Ca și atunci, și peste ani, am descifrat pe fața lui un zâmbet inconfundabil: plăcerea copilărească de a ști că te-a fentat și satisfacția că, prin asta, a izbutit. A marcat. Și-a adus echipa în avantaj. E totul OK!

Gigi Domide nu a fost și sunt sigur că nu este – pur și simplu nu putea fi – un egoist. El nu a fost – și după cum văd, nu este – un erou pentru sine. Gigi Domide a învățat, în adolescență, și din lecția atletismului, că izbânda personală își dublează valoarea atunci când promovează ideea de echipă. De efort colectiv. Unora li se poate părea un paradox, dar să nu uităm, Flavius Domide nu și-a împlinit chemarea într-un sport „individual”. Acolo a învățat doar valoarea efortului, a dăruirii de sine, a entuziasmului debordant, a corectitudinii față de sine și față de adversar. A bucuriei de a fi primul care ajunge la linia de sosire.

Despre Gigi Domide – fotbalistul – s-au scris destule. Nu atât cât ar fi meritat. Nu atât cât ar fi trebuit.

Mai e vreme, nimic de zis. Se va găsi cineva să o facă.

Iar dacă nu, rușine să ne fie!

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.