Ziarul electronic al arădenilor

Țara e cu noi

Nu, nu e. Nu mai e cu noi.

Noi plecăm, iar ea, țara, rămâne. Ea nu poate pleca. Ea nu pleacă nicăieri. De aia e ea, țară. Ca să rămână acolo unde a așezat-o Dumnezeu. Acolo unde îi sunt munții, dealurile, cîmpiile, apele. Și marea.

…Țara e cu noi.

Nu, ea nu mai e cu noi. Pentru că noi n-o mai vrem.

Mai mereu noi plecăm. Și tot plecăm. Chiar și când mai venim înapoi, o facem ca să avem de unde pleca. Mulți nici schimburi curate nu-și iau, așa de repede pleacă. Către niciunde, numai să se vadă plecați.

Iar țara, tot mai goală?

Nu!

Că vin alții. Îi chemăm noi. Iar ei, sigur, vin. Ca să umple tăcerea apăsătoare lăsată în urmă de noi. Și ce dacă nu ne pasă? Și ce dacă știm că ea rămâne și plânge înfundat când plecăm.

Nici dorul nu ne mai dă târcoale. Dorul de țară, auzi, ce vorbă mai e și asta?!

E tot acolo. Că doar de aia e țară. Să rămână când o părăsim. Și să plângă. Chiar dacă vin alții în loc. De o vreme, ea tot plânge. Plânge de dor – de dorul nostru. Atâta știe ea mai nou.

O țară de bătrâni.

O țară de morminte.

Și de-ar fi cine să le îngrijească. Azi-mâine n-or să mai fie nici cine să le sape.

Străinii nu vin să ne îngrijească mormintele. Ei vin să-și agonisească traiul și pleacă. Se-ntorc în țara lor. Au, și ei, mormintele lor. De ce și-ar mai lua o grijă în plus?

…Țara e cu noi!

Nu. Pentru că noi nu mai suntem cu țara. Și nici pentru ea. Cumva, parcă, ni s-a acrit. Mai cu seamă de când ni s-au deschis și ușile. Să putem pleca. Și uite-așa, am plecat, am lăsat-o pentru alte lucruri. Multe din ele de nimic, nu-i vorbă, dar ne-a venit nouă, așa să zicem că alea sunt mai bune. Acolo, oriunde, numai aici, în țară, nu.

Țara e de vină că aici nu ne e bine. Nu ne mai place. Nimic din ce e în țară, din ce e al țării.

Țară-țară, vreo cinci milioane ți-au plecat, țară. Și tot mai pleacă. An de an, îi simți cum se pregătesc. Cum își flutură aripile. Aripi tinere, puternice. Gata să-și ia zborul. Nu știu încotro, nu prea știu nici pentru ce, dar sunt gata de zbor.

Și țara?

Ea rămâne! Unde să se ducă țara? Rostul ei nu e s-o ia din loc, una-două, când i se năzare. Chiar că ar fi, zic unii, mai bine altundeva și-i rost de plecare. Oriunde, numai unde ți-e țara, nu.

Și ce dacă unii, care rămân, nu mai pot să facă nimic din ce-au făcut cât au fost în putere?! Atât cât au putut și cât li s-a dat voie. Iar alții rămân doar ca să o fure?! S-o golească și de ce a mai rămas din ea, s-o prăpădească de tot?! Că, zic ei, dacă tot pleacă atâta popor, iar ei rămân, se cheamă că li se cuvine. Că țara e a lor. Chiar că nu e cu ei, dar e a lor. Țara ca o pradă.

Și-atunci, cum să mai fie țara cu noi?

Când o lăsăm și plecăm. Pe furiș. Să ne fie nouă bine, oriunde-ar fi acel bine.

Iar țara? Locul unde te-ai născut, unde te-a sărutat soarele pentru întâia oară. Și unde ți s-a întipărit numele pentru totdeauna, atunci când ai plâns prima dată, atunci când ai râs pentru prima oară. Țara al cărei nume îți va rămâne întipărit pe-o viață în inimă?! Cui să-i mai pese și de ea? Chiar așa.

Zicem și noi așa, că ar fi cu noi, să nu ne înghită plânsul.

Plânsul nostru? Plânsul țării?

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.