Ziarul electronic al arădenilor

Oameni din preajmă. Teodor „Puiu“ Caciora

O mărturisire târzie: până să-mi sublinieze Nelu Moț numele lui pe un repertoriu de concert dactilografiat în grabă, cu nu puține greșeli – „Muzică corală românească contemporană” – nici nu auzisem despre el.

„El e fratele Caciora. Ați auzit de el, nu?!”.

Nu, nu auzisem de el, iar motivul era foarte simplu: fiind „frate”, nu era cultivat de oficialități. Mă și mir, retrospectiv, că a fost inclus pe lista cu pricina.

Mai târziu, am avut ocazia să-i stau în preajmă. Să-i strâng mâna. Și să-i aud vorba: blândă, venind din adâncuri cu care nu te prea întâlnești.

Chiar așa, nu l-am auzit niciodată rostindu-și discursul cu o intensitate mai mare de un „piano-pianissimo” cu un timbru plăcut de bariton. Așa să fie? Nu știu și, până la urmă, nici nu știu dacă asta îl deosebește ca persoană.

E ceva dincolo de coajba care ne acoperă, pe fiecare, în strălucirea care ne face să fim noi înșine. Și care ne dă, până la urmă, numele, identitatea. Ne deosebește. (Ei da, dacă nu v-ați gândit la asta, am să vă spun că, de la Dumnezeu, avem fiecare o „semnătură” a noastră, care ne definește, pe fiecare în parte și pe toți „după chipul și asemănarea Lui”).

Că veni vorba, vă puteți imagina cum este Dumnezeul nostru, cum arată El?!

Ei bine, pe Teodor Caciora n-o să-l deosebești după cât l-a înzestrat Creatorul cu atribute de Făt Frumos.

Dar nici nu are nevoie de așa ceva.

Rostul lui în lumea în care s-a nimerit să-și împlinească destinul este cu totul altul!

Mult, mult mai profund, mai cuprinzător. Trimițând mult mai mult către locuri unde ne căutăm cu totul alte dimensiuni decât atât de efemerele și înșelătoarele desene ale feței, ale sprâncenelor, ale sânilor, pectoralilor și ce or mai fi să fie… Rotunjimi ispititoare care sclipesc pentru o clipă și dispar într-un nicăieri fără nume.

Teodor Caciora – privilegiații îi pot spune „Puiu” – a primit ca menire darul de a ne face ca, din tăcerile lui pline de tâlc, să ne umplem auzul – Doamne, ce miracol să poți auzi!? – cu tot ceea ce rotunjește în perfecțiune însăși esența lui Dumnezeu – Cuvântul.

Teodor Caciora îmbracă Cuvântul în straie de sărbătoare. Cum altceva să-i spun muzicii corale altfel decât Cuvânt împodobit de suflarea îngerilor?

Ei bine, asta știe să facă Teodor Caciora – compozitor și dirijor, deopotrivă – și e un miracol cum o face.

„Pro Deo”. Ați auzit vreodată un cor de îngeri? O să-mi spuneți, firesc, că nu iar eu am să vă răspund că am avut, de nici nu știu câte ori, privilegiul să-i ascult. Ah, nu pe îngeri… (Cine sunt eu să am acces la un asemenea belșug de binecuvântare?!)

Cei de la „Pro Deo”. Ca niște îngeri. Și-n umbra lor, de o modestie căreia cu greu îi poți găsi resorturile – dacă-l privești cu ochi „din lume” – el, Teodor sau cum vreți să-i ziceți, fratele Puiu Caciora.

L-am întâlnit zilele trecute pe bulevard și în toată tristețea prăfuită a acestei „ulițe mari” ce străbate obrazul transfigurat de durere al unui oraș alunecând, parcă spre nicăieri, pentru mine s-a făcut, dintr-odată, lumină.

Blândă, smerită, ca susurul unui izvor numai bine pornit să ne spună povestea unui psalm.

Ca o izbândă pulsând, molcom, din credința că se poate.

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.