Ziarul electronic al arădenilor

RO – vigneta

I left My Heart – locuri de suflet (V)

RO - vigneta
Rue de Pyrennes, Paris, Arondismentul 20. Se zice că e a doua stradă ca lungime din Oraşul Lumină. Octombrie,1990 – o toamnă plutind într-o lumină duioasă, covor de frunze aşternut pe caldarâm, Doamne, ce bine poate să arate, oameni ieşiţi la plimbare cu pisici ţinute, ca să vezi, în lesă. În vitrinele micilor braserii răspândite în lungul şi-n latul străzii, perechi – perechi, parizienii îşi încep viaţa de seară. O cină simplă, un pahar de vin bun şi vorbe, cât încape. O privelişte aparte cu aceşti oameni aşezaţi, degajat, în vitrină, dar şi mai surprinzător e faptul că nimeni nu se opreşte să se zgâiască, nimeni nu-şi pune problema să cerceteze ce-or fi avînd ăia din vitrină în farfurii, ori în pahare. Nu departe de ieşirea metroului, une boucherie (ce barbar ţi se poate părea tălm

Trăieşte clipa

RO - vigneta
Într-unul din cele mai frumoase capitole din şi mai tulburătoarea carte a Eclesiastului, înţeleptul Solomon lansează o provocare ce transcende peste milenii, să ne răscolească incertitudinile, indeciziile, mărunta şi atât de meschina comoditate. „Toate îşi au vremea lor” – ne avertizează – dar ne şi mângâie – Eclesiastul. Nu ezita, dar nici nu dispera. Atunci când simţi clipa, nu ezita. Nu sta pe gânduri, nu-ţi lăsa ghesul răpus de întrebări. Nu uita, e doar o clipă! Iar dacă ai pierdut-o, nu dispera! Oricum, nu se mai întoarce.Ce folos să-ţi îneci speranţa în lacrima supărării?! Lasă-te purtat de bunăvoinţă faţă de clipa ce-aşteaptă s-o-mbrăţişezi. Să te umpli de ceea ce vrea să-ţi dea şi s-o umpli de tot ceea ce tu – şi numai tu – îi poţi dărui! Acum! Cât încă e a ta

I left my heart – locuri de suflet (IV)

RO - vigneta
Paris, în octombrie. Undeva în cartierul latin. Mulţime de librării. Unele, mari, lăbărţate de la un colt la celălalt. Altele, mărunte, modeste, retrase în umbra unor parasolare decolorate. Cineva a uitat să le strângă, deşi soarele se mulţumeşte mai mult strălucească. Căldură? A fost de-ajuns în vară. E greu să te decizi. Şi, totuşi, ca unul care nu-şi poate învinge curiozitatea, dar nu are prea mulţi bani de cheltuit, trec pragul uneia dintre cele pe firmamentul căreia stă scris că oferă şi cursuri universitare, cărţi de specialitate. Nu mă aştept la cine ştie ce îmbulzeală. Afacere de nişă, vorba aia, nu prea bănoasă şi nici prea căutată. După doi paşi, prima surpiză: podeaua este acoperită cu mochetă. Cât ţine magazinul. Nu din aceea scumpă. O culoare care să ţină la tăvăleală

I left my heart – locuri de suflet (III)

RO - vigneta
Moneasa. Aş putea zice - parte importantă din viaţa mea. Prima vacanţă - eram, încă, la grădiniţă. Şi-apoi, nici nu mai ştiu câte. Chiar şi atunci când locul nu era... frecventabil. Ştrandul – un ochi limpede, cât să se poată reflecta tot cerul, în august, când ploile vin rar şi durează puţin. Popicăria – un loc plin de umbre dragi, unde se mai aude trosnetul ultimei bile săltând ultimul „lemn”, covârşit, cumva, de însingurare. Pavilionul 1 – arhitectură plină de fast- marmura şi bronz din belşug -,dezbracată, pas cu pas, de podoabe, amintirea unor baluri cu pantofi de lac şi crinoline. „Ciuperca” – alcătuire ca dintr-un film de copii, unde pluteşte şi azi amintirea aromată intens a unor cafele lungi până-n noapte, cu prieteni. Nu puţini. Cândva, nişte nebuni frumoşi au dese

O poveste

RO - vigneta
„Starbucks”, în Timişoara, sâmbătă după amiază… Forfotă mare, rumoare. Aburul cafelei stârneşte pofta de discuţii. Orice. Cât ţine cafeaua. De undeva, vocea nazală a lui Willie Nelson şi-un cântec – licăr de lumină: „Blue sky”. Într-un colţ mai retras, el – spre optsprezece, îl simt aproape bărbat -, ea – şaisprezece, în mod sigur – femeia din ea dă semne de viaţă. El – îndrăgostit. Citeşti întreaga poveste din felul cum o cuprinde cu privirea. Când şi când, o mângâiere scurtă pe braţul gol – adiere de petală stârnind fior de mătase lucioasă. Ea – leagă cuvinte în fraze vaporoase - nimicuri preţioase. Stânjenită? Nu! Cochetă. E frumos acum, soarele blând de septembrie desenează umbre tot mai lungi, ca nişte mângâieri care să-i ascundă într-un joc tainic, numai al lor. E bine ac

I left my heart (II)

RO - vigneta
Ca orice călător, am petrecut şi eu, opriri. Pe ici, pe colo. Destule. Cât despre inimă, ei bine, mi-am mai lăsat şi eu fărâme din ea. Destule. De-o fi să avem vreme, o să-ncerc să pun în lumină câteva din ele. Ce rost are bucuria, dacă nu e împărtăşită? Prima care-mi vine în gând: Botiza. Locul unde m-am bucurat că timpul se mai şi opreşte, fără să bată pasul pe loc. Am petrecut acolo câteva zile ca-ntr-o mângâiere. A doua zi după ce am ajuns, am învăţat salutul. Când să apuc să zic „Bună dimineaţa”, cel ce venea spre mine mă-ntâmpină cu un „Lăudăm pe Isus” luminos şi plin de putere. N-apuc să mă dumiresc şi femeia cu care ieşisem după cumpărături – gazda casei – mă surprinde cu un „În veci lăudăm, Amin!”, la fel de luminos şi de puternic”. Aşa ne salutăm pe aici, aşa am

I left my heart…

RO - vigneta
Nu, nu în San Francisco, aşa cum spune cântecul. Pentru că în San Francisco nu am fost. Încă. Sunt, însă, o mulţime de alte locuri pe unde, aflându-mă, vremelnic, mi-am lăsat câte o bucurie, câte un gând de recunoştinţă, o mirare, o supriză, un dor. Suntem legaţi de locuri. Chiar dacă viaţa nu-i altceva decât o forfotă neostoită, o zbatere, o alergare, un zbor. Nu suntem altceva decât nişte călători: venim de undeva, păşim cât păşim şi-ntr-un final ajungem la capăt. Unii, prea devreme, alţii, mai încolo, mult după asfinţit. Nici nu ştii dacă-i noroc sau nu. Iar dacă tot călătorim, mi se pare firesc să putem face o listă cu locurile unde ne-am mai şi oprit. Pentru o vreme sau pentru mai mult. Şi,chiar să fi fost doar cât o străfulgerare, şi tot ne-am legat de fiece trecere, de fiec

Să te mai miri?

RO - vigneta
„Eu am nevoie de oameni obraznici, oameni care mă «challengeuiesc». Dacă ai vânzători cuminţi, ăia nu-s vânzători! Ei trebuie să funcţioneze pe principiul «mai bine ne cerem scuze decât să cerem voie!»”, spune, apăsat, Tiberius Popa într-un interviu publicat de un cunoscut ziar on-line din Bucureşti. Tiberius Popa, pentru cine nu-l cunoaşte, se revendică a fi un oarece director la o firmă multinaţională din domeniul telecom. Iar propoziţiile de mai sus reprezintă, după câte am înţeles, chintesenţa filozofiei sale profesionale. Să nu ne mai mirăm dacă, într-o bună zi, în numele acestor principii, ne vom trezi cu oamenii lui T.P. – sau ai altui „manager” de tipul acestuia – dând buzna în casele noastre şi, după ce ne vor fi dat, obraznic, în cap, să-şi ceară, smeriţi, scuze… Viit

Amintiri despre viitor

RO - vigneta
De o parte, Fanarul - abur moale, plutind aparent adormit în opulenţă cu parfum greu al divanelor acoperite cu persane groase cât un lat de palmă, aroma unei cafele izbucnită din nisipul fierbinte, cu caimacul revărsându-se peste buza fierbinte a ibricului, unduirea lascivă a cadânei, şerpuindu-şi nurii arămii în foşnetul mătăsii vaporoase – vis şi abandonare în umbra unui pumnal cu lama desăvârşită, pândind viclean din spatele unor perdele nicicând lăsate - nicicând ridicate. De cealaltă parte, susurul ca o părere al unei cupe de şampanie, risipindu-se – dulce-auriu - în penumbra răvăşită a unui alcov din cine ştie care arondisment parizian, şoapte greu de-nţeles, rotunjite din vârful unei limbi impregnată în veninul setei nemăsurate de glorie (puterea şi banii vin după aceea!) iar în

Un gând pentru părinţi

RO - vigneta
A fost o vreme când existam doar ca şi gând: gândul lui, gândul ei, iar mai apoi, gândul lor. M-am născut – boţ de carne dând drumul primului gând c-un ţipăt s-ajungă până la cer. Nici nu m-am trezit de-a binele că m-au luat de  mână, să mă-nveţe: un gând şi încă un gând – un cuvânt. Un cuvânt şi înc-un cuvânt, o propoziţie. O propoziţie cu înc-o propoziţie – o poveste. Mai multe poveşti – o viaţă. De la o vreme, m-au lăsat să păşesc singur şi, surpriză, i-am simţit plângând, ca din senin. Trişti, când îmi zdreleam genunchii de prag, bucuroşi când am reuşit să mă prind de scara ultimului vagon cu destinaţia – viaţa din plin. Au fost ani buni, dar şi ani neîmpliniţi cât am fost cu ei, un permanent du-te-vino: ei pe peron, eu, în goana trenului, ei pregătiţi să coboare din