Știi ce înseamnă să ai bunici?
Înseamnă să mai ai un reper. O siguranță. Cineva care să stea lângă tine atunci când „ceilalți” nu o mai fac. Ori că nu au timp, ori că, pur și simplu, nu le pasă!
Părinții?
Hai, să fim serioși, ei sunt prea ocupați. Își iau câte două, trei locuri de muncă – le zicem, ca să fim cool, joburi – se înscriu la masterate, doctorate sau la tot felul de școli – de lupte, de karate, la școli de dans… alții sunt ocupați… cu timpul liber sau cu shoping-ăreala! E mare lucru să ai viață socială, chiar dacă ai copii. Ori, tocmai pentru că-i ai, că ai vrut și tu să te pui în rând cu lumea: ce cool, dragă, au și ei un copil!?
Să-și facă și ei!
Cine, ce să-și facă?
Cum cine? Copiii!!! Să-și facă și ei viață socială. Că de făcut temele, noi nu-i silim, e libertatea lor, de făcut ordine în casă, să fim serioși, de ce plătim femeia?!… să facă sport?, pardon, la ce le-ar folosi… așa că, le mai rămâne asta, să-și facă și ei o viață socială…
Alții au adoptat decizii mai radicale. Pentru… binele copilului, și-au luat câmpii și au plecat – mai pleacă și acum! – nici nu se știe unde, numai ca să „facă” bani.
Pentru un „bine” viitor și incert, pe care nici nu se știe dacă, la ora bilanțului – când și dacă o veni! – copii vor zice că așa și l-au visat! Că ei și l-au dorit așa!
De la o vreme, pe plaiurile mioritice, copiii nu mai au voie să viseze cum ar dori să arate viața lor mai încolo, atunci când vor fi ajuns la o vârstă când vor fi dobândit puterea de a o lua în piept. Părinții plecați în lume ca să „facă” bani pentru… vitorul copiilor lor, vor fi proiectat totul, vor fi construit totul.
Una peste alta, ei vor fi asigurat copiilor un „viitor la cheie”!
Și ce dacă acela nu li se va potrivi? Și ce dacă nu-i va încăpea ori că le va fi prea larg de se vor rătăci în el?
Și ce dacă, atunci, la momentul predării viitorului „la cheie”, copiii acestor părinți… gospodari vor zice: „Oh, nu, mulțumim, noi nu așa ceva ne dorim?!”.
Sigur că da, întrebarea e, câți vor avea curajul să o facă?
După ce-și vor fi petrecut copilăria, adolescența, așteptând ca părinții plecați în lume să „facă” banii cu care să descuie toate porțile Împărăției belșugului, câți vor avea dorința și puterea să zică: „Nu,mulțmesc, eu am o altă opțiune”?!
Deocamdată putem vedea: puțini, foarte puțini.
Nu-i vorbă, în timp, multe opțiuni s-au modificat, unii dintre părinții plecați au decis să se întoarcă; cu sau fără bani dar, vai, sastisiți, cu ochii stinși, avînd, ei înșiși, nevoie de consiliere, de ajutor, de un ghiont de încurajare.
Alții au decis să-și ducă odraslele acolo, în locurile unde „se fac” banii. De aceștia nu prea mai știm nimic și nu-mi dau seama dacă e de bine sau de rău.
Ce știm e că bunicii au rămas, ei, de regulă nu (mai) încap în schemă, ar fi niște cheltuieli suplimentare și nu se prea rentează, oricum: ei nu știu să „facă” bani!
Himera „făcutului” de bani a rămas, a luat noi și noi forme și continuă să amețească mințile românilor.
Să „faci” bani!
De ca și cum banii ar fi niște cărămizi cărora le dai formă, apoi le bagi în cuptor ca să le arzi și mai apoi le scoți de acolo și să le stivuiești frumos, așteptând să vină cineva să le cumpere și să se apuce să construiască o casă, ceva.
Că, deh, banii îi „faci”, casa, o construiești – ce diferență uriașă!?
Nebunia zilelor noastre: oameni în toată firea pleacă din țară, își părăsesc vetrele să „facă” bani, dar, de fapt, după cum s-a văzut, ei se cufundă, încet – încet, în brazde de tot felul – căpșuni, tomate, ardei iuți și mai știu eu ce – acceptă compromisuri ori chiar întrețes ei înșiși fantomatice scheme și rețele aducătoare de bani – cu un final, de cele mai multe ori, trist și chiar contondent – important e să „facă”bani.
Prețul nu contează!
Ce contează că, ăst timp, copiii lăsați de izbeliște aleargă dintr-un colț în altul al unui univers în care nu se regăsesc pentru că ei știu prea puțin și nu au încă nimic, nici nume, nici identitate, nici compas, nici timonă, nimic!
Nici un reper pe un drum care nu are răbdare cu nimeni!
Căile vieții te înghit cât ai zice pește și poți să dispari fără urmă, de parcă nici n-ai fi fost. Mai rău, pe margine, câte un copac – scăpat miraculos de nebunia drujbelor atinse de un microb al distrugerii cu orice preț, câte o grindă, mă rog, orice de care se poate atârna un ștreag, o curea, ce s-o găsi prin casă, că și-așa nu-i cine să le dea peste mână deși, atunci când durerea devine grea de tot, dacă nu-i timp de o îmbrățișare, chiar și să-l scuturi ar fi de ajuns să-i scapi viața!
Bine, dar de unde te-ai aruncat, bezmetic, ca să „faci”bani, cum o să știi că pruncul tău numai ce-și pune lațul de gât, să scape de singurătate, să scape de dor?!
Dar stai, că-i pot avea pe bunici!
Ce mare lucru să (mai) ai bunici!?
Dar, oare, îi mai ai? Oare îi mai avem?
Silviu RAȚIU
