Ziarul electronic al arădenilor

PAF, altminteri un uriaș cu inimă de copil

La vremea când mi-am început cariera de procuror, scriam anul 1970. Era bine pe vremea aceea, mijeau zorii unei epoci la care românii nu ar fi putut visa prin anii ’50.

Au fost chiar unele încercări curajoase: un fel de privatizare prin „mandatari” în alimentația publică, o anume lejeritate în foarte multe domenii ale vieții sociale, „revolta” României în chestiunea invaziei sovietice în Cehoslovacia.

Da, cerul părea senin și vremurile ne dădeau speranțe. Numai ce terminasem facultatea, fiind selectat de Procuratura Generală – nici prin gând nu mi-ar fi trecut că am să ajung acolo, dar, ei bine, e o istorie pe care am să o spun cu alt prilej, m-am trezit cu repartiție guvernamentală la Ineu, iar de acolo, după nici jumătate de an, iacă-tă-mă, la Arad.

Primele zile au fost, mărturisesc, cel puțin ciudate. Cei care urmau să-mi fie colegi mi s-au părut deciși să-mi demonstreze că, nu se știe din ce motive, locul meu nu era acolo. Sau, poate, așa am perceput eu semnalele de „bun venit” pe care mi le transmiteau niște oameni despre care, mai apoi, aveam să descopăr lucruri absolut remarcabile.

În perspectiva deceniilor care au trecut de atunci, admit că am avut trac, pur și simplu, și nu-mi este rușine. Acum. Că de ar fi fost să mă confrunte cineva, atunci, cu aceste gânduri, sunt aproape sigur că răspunsul meu ar fi fost cu totul altul. Și, Doamne, cât eram de greșit?!

De pildă, cu PAF!

Cine a fost PAF?!

Simplu: Petrușca Augustin Felician, pentru cunoscuți, Felix.

Dar ce distanță era între Petrușca Augustin Felician și Felix?

Foarte mulți nu și-au luat osteneala să o parcurgă, alții nici măcar nu s-au gândit că ar fi ceva de făcut iar alții, nevolnici, au zis că nu merită efortul. Păcat de ei!

Felix Petrușca a fost pentru foarte multă lume, prototipul omului rigid, nu de puține ori infatuat și gălăgios de orgolios. După felul cum pășea în timp ce-și făcea plimbarea matinală pe coridorul Procuraturii ca un boier care-și inspectează proprietățile, așteptând raportul argaților fără număr și după cum îți adresa salutul însoțit de un zîmbet indescriptibil, despre care, pe bună dreptate, nu prea puteai să știi ce vrea să-ți spună, ai fi zis că nu era dispus să te revadă pe-acolo, nici în acea zi, nici altă dată dar că, date fiind circumsanțele, te tolera fără nici o plăcere. În primii doi sau trei ani, au fost destule zile când, întâlnindu-mă cu el, mi-am zis că cel mai bun lucru pe care l-aș putea face ar fi să-ncerc să ghicesc când iese el din birou, pentru ca eu să stau, cuminte, în banca mea.

Dar, nu știu cum, în pofida eforturilor pe care le-am depus, ca un făcut, mă nimeream ieșind din birou aproape simultan cu momentele în care Felix „The Big” ieșea, la rându-i, să mai ia o gură de aer. Cam asta făcea – stătea la taclale preț de câteva minute și gata. Cafeaua și-o consuma în birou, pesemne că dactilografa – doamna Felicia Neamțu, un alt personaj de poveste -, știa cum să i-o facă și cum să i-o servească, conform unui ritual stabilit între ei – iar în rest, nu avea motive să iasă.

Au trecut niște ani până ce am reușt să mă apropii de el. Și nu pentru că el m-ar fi ținut la distanță. După o vreme mi-am dat seama că, în realitate, prin felul lui de a fi, încerca să-și protejeze un „eu” sensibil, cu vulnerabilități despre care nici nu te așteptai să i le descoperi.

În realitate, îi plăceau discuțiile despre literatură, era „umblat” în lumea artelor, era fan UTA, „pricepea” și de glumă, știa să aprecieze un vin de calitate și îi plăcea să stea la taclale, în timpul liber, la câte un șpriț.

„Dar să fie un vin făcut numai din struguri. Altminteri, cu poșircă să nu te apropii de mine…”.

Cu timpul, am ajuns să îmi dau seama că suma calităților lui depășea, de departe, minusurile inerente pe care le avea, ca orice om, și încerca să le gestioneze cât mai bine.

Și mai era ceva ce îi dădea o aură particulară. Ceva ce îl făcea vizibil de la distanță. Ceva ce completa statura lui masivă, altminteri potrivită unui luptător de categorie grea.

În sezonul rece, Felix purta o pălărie neagră, cu boruri uriașe – un model de borsalină – îndeobște elegantă, cu câmpuri largi purtată – în lumea bună – pentru a completa ținutele clasice. A fost, și acesta, un detaliu care voia să sugereze că ține la felul cum „iese” în lume, dezvăluind și mai mult acea latură sensibilă pe care, pe de altă parte, se străduia să o protejeze cât mai mult. Chiar să o ascundă sub o carapace ce, în mod sigur, nu-i venea bine.

Pentru mine – și nu numai – Felix Petrușca a fost un criminalist de excepție.

Și încă ce criminalist!?

Despre valoarea lui profesională depune mărturie un indicator peste care nu are nimeni cum să treacă – nici în trecut și, după opinia mea, nici acum. În răstimpul cât a fost titularul postului de procuror criminalist, domnia sa nu a avut nici un dosar rămas cu autor neidentificat!!!

Ce să însemne asta?

Că în nici un caz instrumentat de Felix Petrușca nu s-a întâmplat ca pretinsul autor să nu fie identificat și, în felul acesta, să poată fi trimis în judecată și condamnat. Și toate acestea într-un timp foarte scurt, în orice caz, mult sub ce se poate vedea în zilele noastre în acest domeniu atât de important al vieții sociale!

Am avut ocazia să ascult, după 1990, relatarea unui ofițer care a lucrat în echipele de cercetare conduse de „PAF” și care spunea că, uneori, ar fi vrut să întrerupă cercetările la locul câte unei crime – prea părea totul lipsit de orizont, prea nu existau nici cele mai mici indicii care să ajute la indentificarea presupusului autor dar nu, cu „domnu’ Felix” nu aveai nici o șansă.

„Domnul procuror se „așeza” pe locul crimei, îl cerceta și răs-cerceta, făcea el ce făcea și ajungea înapoi la procuratură cu autorul identificat și pus în cătușe. Nu știu ce anume a avut el așa, un simț special sau cum să-i zic, dar așa a fost. Dacă treceau mai mult de două – trei zile, simțeai că vine uraganul peste tine… Și nu că el ar fi stat la birou iar noi, ca ogarii, pe camp. Venea cu noi, bătea drumurile… avea ceva, cum să zic, o încăpățânare care, culmea, te lua cu ea… Iar la sfârșit, nu de puține ori, când totul era gata, atunci ne lua cu el, la un șpriț. Că asta îi plăcea lui – în tihnă, pe terasă la „Perla”, ca omul care se bucură de lucrul pe care numai bine ce l-a încheiat…”.

Nu țin minte să fi stat vreodată cu el la masă, așa, la un șpriț, deși cred că nu mi-ar fi părut rău. Așa că, nu-mi rămâne altceva decât să mi-l închipui plecând spre casă, cu pălăria lui cu boruri largi conturându-i silueta masivă și cu un zâmbet flututându-i pe buze.

Zâmbetului omului care știe că numai ce a terminat un lucru bine făcut.

Silviu RAȚIU

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.