„Nu mai sunt vremurile cum au fost! Ce să-ți spun, nasol de tot…”.
Mai luăm o gură de cafea și își lăsa privirea să alunece peste celelalte mese de pe terasă. Lume pestriță, o zi liniștită de primăvară, suprinzător de caldă și promițător de senină. S-ar putea ca și anul acesta iarna să se îndure de noi și să plece mai devreme.
„Îți mai aduci aminte cum era de 1 Mai și de 23 August? Ce distracție frate, ce distracție ?!…”.
Da, îmi aduc aminte de cele două sărbători din calendarul… partidului. Astea erau trecute cu roșu în toate calendarele, nu se putea fără ele, chiar și în cele bisericești trebuiau să fie, tot cu roșu. Asemeni duminicilor și Anului nou.
„Mai ții minte cum era la defilări, mai frate?! Ce chestii, ce chestii…”.
Da, dacă tot erau sărbători „de partid”, apoi partidul trebuia să-și arate mușchii, să vadă lumea că „țara” e alături de ei, că oamenii se bucură, că sunt plini de entuziasm și, mai mult, că le și place. Să se scoale cu noaptea în cap – chiar dacă era sărbătoare -, ca să ajungă din timp la locurile de adunare – puncte fixate din vreme, unde trebuia să îți iei materialele de propagandă – drapele, lozinci cu texte „mobilizatoare” – și să-ți ocupi locul în „formația de marș”.
Ca să nu vorbim de faptul că, la un moment dat, circulația tramvaielor, autobuzelor se întrerupea, iar asta însemna că puteai ajunge la punctul de adunare numai în… pas alergător. Orice întârziere era taxată ca un afront adus… sărbătorii.
(Până și cu astfel de prilejuri, disciplina cu iz cazon pe care ar fi urmat să o adoptăm până la urmă ca stil obligatoriu de viață ne era vârâtă pe gât din toate pozițiile. Gesturi, atitudini, formule de adresare – toate erau prescrise cu rigurozitate și, din păcate, nu puțini au fost cei care s-au contaminat iremediabil, până într-acolo că au rămas tributari acestor marote și după căderea regimului comunist.)
Am fost întotdeauna surpins de modul cum oamenii alături de care împărtășeam bunele și relele în universul desenat în linii (încă) riguroase ale Palatului de Justiție au reacționat, ani la rând, la toată această nebunie dirijată de niște „secretari cu propaganda” apăruți parcă din lumi paralele – foști tractoriști, muncitori pe te miri unde, profesorași fără har pedagogic și alți asemeni lor – cocoțați pe scaune fragile chiar și pentru unii ca ei, mai degrabă speriați de faptul că și-ar putea rupe gâtul înainte de a fi apucat să respire oleacă aerul „înălțimilor”.
La urma-urmei, acolo, în fața Tribunalului – locul de „formare” a grupului celor din „Justiție” – se adunau magistrați, procurori, avocați, cu studii făcute „pe bune” – unii cu doctorate serioase – oameni a căror menire era să asigure, până la urmă, aplicarea legii – bună – rea, cum o fi fost ea pe atunci – și să mențină în termeni respirabili climatul de legalitate de care orice societate are nevoie ca de aer.
Ei bine, oamenii aceștia – până la urmă foști colegi de-ai mei (procurorii), judecători cu anvergură și avocați cărora trebuia să le recunoști, dacă altceva nu, statutul de oameni neînregimentați ai regimului – acceptau să se alinieze unor rigori cel puțin îndoielnice pe care „partidul” voia, cu tot dinadinsul, să le impună exclusiv de dragul imaginii: „Ia uite ce minunată e viața în România!”.
Ani de zile, comedia aceasta am jucat-o cu toții, ani de zile ne-am înrolat fără să crâcnim și am „defilat” prin fața „tribunei oficiale”, amenajată în fața clădirii monumentale a Primăriei, în zgomotul alămurilor fanfarei miliare locale – altminteri oameni remarcabili, instrumentiști selectați cu grijă! –, punându-și prestigiul la bătaie de dragul unei stabilități iluzorii.
(Nu puțini au fost aceia care, chiar acceptând compromisuri mult mai serioase decât acela de a face o plimbare prin fața Primăriei, de 1 Mai, au fost înlăturați fără nici o explicație, doar pentru că, vezi bine, nu au mai corespuns cerințelor de „etică și morală comunistă”… Și ce dacă au fost entuziaști la defilare? Și ce dacă au purtat și pancarte sau dacă au strigat și lozinci ?!)
Dar, ceea ce mi-a rămas ca amintire pregnantă a fost legat de un ce anume, care a definit, în cele din urmă, atitudinea potentaților vremii față de ceea ce ar fi trebuit să fie sistemul judiciar al României, față de ceea ce ar fi trebuit să însemne, chiar așa, respectul pentru sistem și pentru cei care îi dădeau viață și-l mențineau pe linia de plutire.
Scenariul era mereu același: la un moment dat, cei care ne adunam în fața Tribunalului, o porneam – cam în dorul lelii – pe direcția Primărie, Bulevardul Dragalina până la intersecția cu strada N. Bălcescu, iar de acolo o luam către Piața „Avram Iancu” unde ne opream și rămâneam vreme de cel puțin o oră, dacă nu cumva mai mult. În niște megafoane agățate de stâlpi hârâia discursul festiv – pe cine să intereseze torentul de slogane și lozinci?!
Apoi, la o vreme, o luam din loc, supravegheați de niște inși gătiți în costume pe care, se vedea de la o poștă, le îmbrăcau numai pentru că era „sarcină de partid” – de unde și faptul că nădușeau din greu, – ni se atrăgea atenția să „ținem” formația, să nu ne lăbărțam, că nu dă bine în fața tribunei și, uite-așa, iavaș – iavaș, ajungeam în „acolo”, la tribuna unde se cocoțau diverși activiști amestecați cu oameni cumsecade, a căror singură vină era că, destoinici fiind la locurile lor de muncă, erau selectați ca să completeze tabloul fericirii generale – în fond, personaje amărâte, necesare imaginii prosperității și succesului comunismului autohton.
Vrând–nevrând, ajungeam să ne coordonăm pașii cu ritmul impus de fanfara care, n-o să știu niciodată de ce, intona mereu același marș când ajungeam noi acolo, voiosul „Trec rânduri – rânduri muncitori…”, drapelele începeau să fluture oarecum mai convingător, niște tinerei strecurați printre noi strigau tot felul de lozinci, cei din tribună își agitau mâinile în semn de salut, mai – mai că era bine, doar că, de fapt…
De fapt e ceva ce afecta imaginea armoniei generale, sugerată de organizatori, un lucru pe care nu pot să-l uit nicicum, legat de faptul că grupul celor din „Justiție”, se afla, de fiecare dată, în coada coloanei de manifestanți. Și nu pentru că noi am fi dorit asta, nu. Ordinea era prestabilită, cuvântul de ordine fiind limpede: mai întâi clasa muncitoare, țărănimea și apoi… restul.
Acolo, în coada coloanei era locul potrivit, printre alții, pentru cei ce reprezentau una din puterile statului – fie el și stat comunist.
Ca să nu spun că, în fața noastră, pe traseu, se aflau persoane încadrate în instituții de mare anvergură ale statului, cum ar fi cei de la gospodăria comunală, alimentația publică sau cei de la administrația loto–pronosport. Ba, într-un an, s-a întâmplat ca să fim precedați chiar și de cei de la ecarisaj, după cum am aflat din prezentarea făcută de un tovarăș de nădejde, la stația de amplificare amenajată undeva, într-o latură a tribunei oficiale.
„Iată că trec prin fața tribunei, încrezători în viitorul luminos al patriei, muncitorii fruntași din sectorul îngrijirii și protejării animalelor de casă, urmați de cei din sectorul justiției și procuraturii – vajnici apărători au legii, înfăptuind neprecupețit politica partidului …și directivele genialului…bla-bla–bla… Dar iată-i și pe minunații reprezentanți ai biroului de asistență juridică (a se citi avocați ), oameni de ispravă care aplică plini de înflăcărare politica înțeleaptă a partidului în domeniul apărării oamenilor muncii, contribuind, cu toții, la formarea omului nou… Trăiască și înflorească….” și tot așa, până ce coloana „muncitorilor fruntași” din domeniul Justiției părăsea piața în aplauzele plictisite ale celor de la tribună.
Coloana mai rezista într-o ordine aproximativă până pe la Biserica Roșie, după care ne disipam care pe unde apucam, grăbiți să ajungem la cea mai apropiată tarabă unde se găseau – cu voie de la „tovarăși” – proverbialii mititei și berea ținută la rece cu eforturi supraomenești – de unde, pe vremea aceea, instalații de refrigerare ambulante!?
De stat la coadă, stăteam ca tot omul. Că doar eram și noi, nu-i așa, muncitorii fruntași în domeniul Justiției.
„Ehe, ce vremuri au fost?! Spune că nu-i așa, spune…!” – își revărsă năduful amicul ce mă invitase la cafea.
Da, au fost, ele, niște vremuri… Și ce dacă ar fi putut să fie altfel!?
Silviu RAȚIU