Horea Oprean – Pe aici nu se trece

Aș putea spune fără teama de a greși că în lumea pe cât de restrânsă, pe atât de selectă a slujitorilor Justiției arădene, numele Oprean a făcut epocă.

Mai întâi, așa cum am amintit deja, Nicolae Oprean, un gentleman al magistraților – unul din ultimii, de altfel – apoi Horea Oprean, cel al cărui nume mai strălucește și azi pe firmament.

Sunt sigur că Horea Oprean ar putea fi, fără exagerare, eroul unui adevărat serial și că succesiunea episoadelor ar fi urmărită cu vie emoție de cititori. În ce mă privește, contribuția mea la un atare efort nu cred că ar fi cine știe ce consistentă cantitativ și asta din pricină că relația mea cu Horea, deși îndelungată – sau poate tocmai din acest motiv – a fost una atât de densă încât, cu greu, aș putea desprinde momente disparate cărora să le pot conferi autonomia câte unui „episod” de sine stătător.

Asta și dintr-un alt motiv: Horea are o personalitate atât de marcantă, debordând de energie, iar dacă nu reușești să ții pasul cu el, vorba lui Topârceanu, nu ești atent o clipă, gata, „a trecut acceleratul…”.

Pe vremea când, proaspăt absolvent, Horea poposea în Arad, făcând primii pași în carieră, se derulau încă – așa cum am povestit cu un alt prilej – întâlnirile de baschet pe care le organizam, împreună cu alți „old – boys”, la sala Liceului „Moise Nicoară“. Le-aș putea numi „cântecele de lebădă” ale unora care, în adolescență, și chiar în prima tinerețe, fuseserăm implicați, pe diverse planuri, în sportul de performanță, iar acum, ne străduiam în lupta cu sedentarismul și cu „rezultatul” direct al acestuia – greutatea.

Cum a aflat Horea de aceste meciuri, nu mai țin minte. Știu doar că ne-a anunțat că… vrea și el.

În toată această poveste exista un mic detaliu menit să complice lucrurile: Horea nu practicase, după propria mărturisire, acest sport. „Măi, eu am fost la judo, cred că vă dați seama…”, și chiar că era imposibil să nu-ți dai seama.

O constituție mai mult decât atletică, practic un pachet de mușchi care-i conferea o alura ce emana forță cât să nu poți trece pe lângă el fără un câta fior pe șira spinării.

Iar dacă la asta mai adăugai și vocea cu un timbru puternic de bariton apărând dintr-o saga nordică, personajul pe care-l puteai vedea oriunde, numai pe un teren de baschet, era desenat în cele mai fine detalii.

De ce nu-l puteai alipi pe Horea Oprean cu imaginea clasică a baschetbalistului?

Simplu: pe vremea aceea sportul cu mingea la coș își trăia, încă, epoca de mătase, i-aș zice, o vreme în care, uneori, și simpla atingere a adversarului era fluierată, prompt, ca „greșeală personală”. Adică fault, și o bifă pe foaia de arbitraj. La cinci bife, te aștepta banca de rezerve.

Cum spuneam, Horea Oprean ne spusese că a practicat intens judo–ul în adolescență și că, uneori, mai obișnuia să viziteze dojo-ul dar că și-ar fi dorit un pic de diversitate…

Cum numărul celor care ne adunam la câte o sesiune de baschet era – din varii motive – fluctuant, oferta oricărui amator era binevenită. Așa și cu Horea.

Când a venit pentru prima oară, ne-a povestit că, de fapt, el nu era complet străin de jocul acesta, că ne putem baza pe el, mai cu seamă – a ținut să precizeze – în jocul în apărare.

Așa a și fost. În fazele de atac ale echipei din care făcea parte, Horea era destul de reținut, precizia lui la aruncatul mingii la coș nu-l recomanda neapărat ca pe un posibil coșgeter… În schimb, jocul lui în apărare…

Ca să nu spun că, de la o vreme, Horea a ajuns să fie omul de contraatac al echipei în care se nimerea să joace pentru simplul motiv că, după epuizarea câte unui atac, când echipa sa se replia în apărare, el, masiv cum era, mai adăsta sub coșul advers. În felul acesta, de se întâmpla ca echipa lui să recupereze mingea, era suficientă o pasă lungă care să-l găsească, iar el, de-acum cu o dezinvoltură tot mai accentuată, marca un punct de care se bucura fără rezerve.

Horea – om de contraatac!…

Dar faza cea mai memorabilă pe care a produs-o se leagă, totuși, de prestația lui în apărare.
Într-una din întâlnirile noastre, s-a nimerit ca în echipa adversă să apară un „junior” foarte priceput. Alerga pe tot terenul, dribla cu eleganță și reușea să marcheze coș după coș. Acuma, dacă e adevărat că, între profesioniști, o asemenea situație naște cel puțin frustrare în rândul echipei adverse, apoi când vine vorba de unii care coboară pe parchet din pură plăcere, cu „nebunia” amatorului care, culmea, vine la sală doar „for fun”, lucrurile pot lua, întorsături neașteptate.

S-a întâmplat de multe ori să ne trezim angajați în dispute pe care, văzându-le, un străin le-ar fi calificat cu greu ca fiind niște jocuri de amatori. Adevărul e că, amatorism în sus, amatorism în jos, când e vorba de întrecere, fie ea miza cât de mică, orgoliile tot orgolii rămân.

Destul și bine că la un moment dat, Horea a primit sarcina să-l „țină” pe puștiul cel zburdalnic. Pe scurt, i s-a „sugerat” că ar fi bine ca băiatul să o lase mai moale cu marcatul coșurilor.

Până să trec mai departe, aș vrea să fac o remarcă importantă: după cum o știu toți cei ce au trecut pe la Liceul „Ioan Slavici“ – acum Colegiul Național „Moise Nicoară“ – știu că sala de sport era „garnisită” cu spaliere pe care se executau tot felul de exerciții, unul mai plictisitor decât celălalt.

Și acum, înapoi la misiunea încredințată lui Horea.

După ce a studiat mișcările „juniorului”, preț de vreo două-trei acțiuni, pare-se că a citit o oarecare schemă pe care o prefera și care presupunea un raid spre coș de pe extremă, pe lângă spaliere după care, brusc, o fentă de corp, urmată de aruncare din alergare. Schemă inteligentă și greu de parat, nimic de zis.

Nu și pentru Horea.

Amintindu-și de vremea când practica artele marțiale, Horea a decis că locul cel mai prielnic pentru a-l bloca pe adversar era, ei da, în zona spalierelor. Zis și făcut, cu primul prilej, Horea i-a ieșit în cale după primii pași executând, cu o mișcare fulgerătoare, poziția de bază din… sumo – picioarele larg depărtate, brațele întinse la nivelul umerilor, asemeni unui crucifix. Practic, în acel moment s-a transformat  pur și simplu într-un zid impenetrabil.

Surprins de rapiditatea și fermitatea manevrei, adversarul n-a mai avut pe unde să-l ocolească, izbindu-se de el. În mod normal, sub efectul șocului, Horea ar fi trebuit să se dezechilibreze sau, măcar să dea un pas înapoi.

Dar nu!

Cel care s-a trezit proiectat aproape până în vârful spalierului a fost… atacantul.

În uluiala generală, Horea s-a întors pe călcâie, a făcut câțiva pași în direcția coșului pe care i s-a cerut să-l apere, șoptind, mulțumit, în barbă: „Să se știe, pe-aici nu se trece…”.

Și chiar că n-a mai trecut. Nimeni – nici puștiul, nici altcineva.

„Strada” aceea a devenit… cu sens interzis!

Silviu RAȚIU

comentarii