Monografii. Istoria Cetății Ineu

În anul 1295 este atestată documentar prima cetate a Ineului, ridicată pe malul Crişului Alb, în mijlocul unui cnezat românesc.

Zona Ineu ‑ Zărand aparţinea în 1444 domeniului stăpânit de Iancu de Hunedoara, iar cetăţile se înscriau în lanţul de apărare a Transilvaniei.

Cetatea Ineului ajunge sub ocrotirea lui Iancu de Hunedoara, iar în veacul al XVI‑lea Ineul devine centrul unui mare domeniu nobiliar, având autoritate asupra a 51 de sate.

Cetatea a devenit reşedinţa sangeacului Ineu ‑ Pâncota, făcând parte din vilayetul Timişoarei între anii 1566‑1595.

Cetatea Ineului a rămas în posesia turcilor timp de câteva decenii. Ei n‑au adus cetăţii modiicări constructive esenţiale, ci s‑au mărginit doar la reparaţii şi ridicarea unei moschei cu minaret (turn), aşezate lângă cetate, în dreapta Crişului, aproape de pod. La 22 octombrie 1595, turcii părăsesc Ineul, oştile ardeleneşti intrând în cetate.

La sosirea triumfală a lui Mihai Viteazul în Ardeal în 1599, cele mai multe cetăţi i se închină trecând sub autoritatea lui. Ineul i‑a deschis voievodului porţile la 23 noiembrie 1599. În cetate a fost numit căpitan Gheorghe Borbely. Acesta a pretins, printre altele, ca adunările comitatense din Zărand să fie ţinute la Ineu, sub directa coordonare a lui Mihai Viteazul.

Marele domn unificator a luat măsuri serioase pentru aprovizionarea cetăţilor. La 3 aprilie 1600 Mihai a ordonat expulzarea nobililor din Sibiu şi Bistriţa, sechestrarea cantităţilor de cereale aparţinând acestora, dispunând ca ele să fie trimise garnizoanelor de la Ineu şi Lipova, lipsite de provizii. După înfrângerea suferită de domnitorul român la Mirăslău, Cetatea Ineului ajunge în mâinile adversarului său, George Basta, care o va administra.

În anul 1602, cetatea Ineu se afla sub comanda căpitanului Ştefan Getnehazy care, ulterior, cumulează şi funcţia de comite de Zărand. În perioada în care şi‑a exercitat funcţia au fost realizate două conscripţii ale bunurilor cetăţii, fiind înregistrate toate veniturile obţinute din pertinenţe.

Cu această ocazie s‑a realizat şi un inventar general al lucrurilor alate în interiorul fortiicaţiei. Inventarul bunurilor Cetăţii Ineu din anul 1605 menţionează familiile care slujesc la fortiicaţie din localităţile care ţineau de domeniul cetăţii (Ineu, Pâncota, Şimand, Rokszin, Kenderarto, Măderat, Târnova, Pinteklaka şi Gella, la care se adaugă pertinenţele Kapolnei, în număr de 20, menţionate ca iind nelocuite).

În dreptul fiecărei aşezări sunt înscrişi capii de familie şi animalele deţinute, adică numărul de vite. Sunt menţionate 3 văduve în târgul Ineu, o moară cu 4 roţi la Ineu, la care se adaugă 6 iugăre de vie în locul numit Makra (Mocrea). Au fost înregistrate şi capacităţile de apărare ale cetăţii, fiind consemnate bastioanele şi tunurile aferente acestora.

Poarta Cetăţii Ineu era bine apărată de 18 săcăluşuri şi 31 de tunuri, dintre care numai câteva din fier, ceea ce indică faptul că săcăluşurile, care alcătuiau marea majoritate a artileriei, erau din bronz. Linia de apărare externă a cetăţii dispunea de 36 de tunuri care, împreună cu cele din cetatea internă, alcătuiau un total de 67 de piese de artilerie diverse. Pentru a îngreuna accesul în cetatea Ineu, poarta internă avea două lanţuri de fier, iar cea externă 3.

Potrivit celor înregistrate de conscriptori, Cetatea Ineului era una dintre fortiicaţiile Principatului Transilvaniei bine dotate cu provizii şi armament, jucând un important rol strategic. Linia de apărare internă consta în porţile fortiicate şi 3 bastioane, iar cea externă din cele 5 bastioane, cel mai puternic fiind bastionul Macra.

În 18 mai 1605, din Lipova, Ludovic Rákóczy, căpitanul suprem al cetăţii Lipova, îl informa pe Ştefan Petneházi, căpitanul suprem al cetăţii Ineu, şi pe adjuncţii acestuia – Francisc Struţ şi Dimitrie Szászfalusi, despre ocuparea Lugojului de către oştenii din Caransebeş aduşi de banul Paul Keresztessy, pe care îl acuza că ar i adus ostaşi turci la Caransebeş.

Peste câteva săptămâni, în 24 iunie 1605, din Ineu, Ioan Imrei îl informează pe Ştefan Bocskay, principele Transilvaniei, despre refuzul lefegiilor sârbi de a se retrage din cetatea Lipova, cerând instrucţiuni cu privire la modul acţiune pentru a împiedica predarea Lipovei către turci. Imrei îi prezintă principelui situaţia cetăţii Ineu şi raportează că pentru a i accelerate lucrările de fortiicare şi pentru a fi înlesnite alte activităţi de interes public, congregaţia comitatului Arad l‑a desemnat pe căpitanul suprem al cetăţii Ineu – după modelul aplicat la Oradea, în funcţia de comite suprem, dregătorie până atunci vacantă, urmând ca principele să aprobe această numire. Imrei se plânge principelui Transilvaniei de situaţia precară a veniturilor cetăţii Ineu.

Peste doar două zile, în 26 iunie 1605, Ştefan Petneházi îl roagă pe principele Ştefan Bocskay să plătească de urgenţă lefurile restante ale oştenilor din garnizoana Ineului, care au început să se împrăştie, periclitând astfel capacitatea de apărare a acesteia. Evenimentele se succed cu repeziciune, astfel că în 27 iunie 1605 din Ineu, unde s‑a refugiat, Ludovic Rákóczy, fost căpitan suprem al Lipovei, l‑a anunţat pe fratele său, Sigismund Rákóczy, consilier princiar şi comite de Borsod, că mercenarii sârbi au predat cetatea Lipova turcilor.

Se pare că în aceeaşi zi, din Ineu, Ioan Imrei îi adresează un protest lui Hasan paşa, beglerbegul Timişoarei, în legătură cu bănuiala că i‑ar i instigat pe lefegii sârbi din Lipova să nu dea ascultare ordinelor principelui Ştefan Bocskay şi ale căpitanilor săi, deopotrivă cu solicitarea de a respecta prevederile ahidnameului (în mod special cele referitoare la Lipova), acordat principelui Transilvaniei de către sultan.

În 28 iunie 1605, acelaşi Ioan Imrei îi raportează din Ineu principelui Ştefan Bocskay despre trădarea comisă de lefegii sârbi din Lipova, despre demersurile făcute în încercarea de a limita urmările acestui act, inclusiv prin protestul adresat lui Hasan paşa. Imrei insistă ca lefurile mercenarilor sârbi şi unguri din cetăţile de graniţă ale principatului – Ineu, Lipova, Lugoj şi Caransebeş, să fie plătite cât mai repede, pentru a se evita consecinţe neplăcute. Imrei se plânge principelui în legătură cu scăderea la jumătate a veniturilor ostaşilor din cetatea Ineului, doar câţiva având şi moşii, majoritatea lor trăind din leafa primită.

Cei 60 de ani în care localitatea şi Cetatea Ineului au făcut parte din Principatul Transilvaniei şi‑au pus amprenta asupra dezvoltării acestora. Alat în zona de frontieră, sub incidenţa pericolului otoman, Ineul prezenta o mare importanţă strategică. Cel mai probabil după recucerire, autorităţile principatului au trecut la întărirea sistemului defensiv al cetăţii, alocându‑i‑se şi un domeniu care urma să contribuie la susţinerea sa materială şi să asigure aprovizionarea Garnizoanei.

În faţa ameninţărilor otomane, principele Gabriel Bathory a luat măsuri de întărire a cetăţii. Astfel, la 8 august 1608 principele scuteşte pe locuitorii din jurul Ineului şi Deznei de orice robotă, cu excepţia muncilor de întărire a cetăţii Deznei, pe care el o considera ca o poartă a Ineului. Chiar în dieta de la Sibiu ţinută la 15 mai 1611, factorii de răspundere ai principatului au discutat necesitatea întăririi Ineului.

În acelaşi an 1611, domeniile de la Ineu şi Dezna sunt donate lui Gabriel Bethlen, care la 13 septembrie 1611, în cetatea Ineului, duce tratative cu paşa Mehmed, solicitând sprijinul turcilor în vederea ocupării tronului princiar. După ce ocupă tronul principatului (1613), Gabriel Bethlen realizează importanţa strategică a Ineului.

La 21 iulie 1620, noul castelan al cetăţii Ineu emite instrucţiuni foarte precise referitoare la cetate, paza ei, regulile armatei şi multe aspecte ale vieţii în cetate. Aceste norme privesc oraşul înconjurat de ziduri cu palisade, precum cetatea. Potrivit dispoziţiilor, căpitanul era în fruntea tuturor forţelor militare din cetate, compuse din soldaţi români, maghiari şi sârbi. Una din principalele obligaţiuni ale căpitanului a fost continua întărire a cetăţii, folosind în acest scop nu numai munca gratuită a iobagilor din jur, ci şi prestaţia locuitorilor cetăţii. Ineul devine cetatea cea mai importantă cetate de margine după Oradea.

În 1626, garnizoana avea un efectiv de 700 de soldaţi (400 de infanterie şi 300 de călăreţi), iar în 1650 domeniul de la Ineu, compus din 63 de sate, 15 moşii parţiale şi 16 puste, este declarat domeniu al statului, destinat exclusiv acoperirii nevoilor cetăţii.

Reconstruirea Cetăţii Ineului s‑a bazat pe planurile lui Gavril Haller, care era un arhitect şi matematician eminent, aşa cum arată placa aşezată atunci pe poarta cetăţii. Gavril Haller studiase arhitectura militară în Italia şi adoptă la Ineu soluţii originale, adecvate stilului Renaşterii târzii.

Cetatea se compunea de fapt din două elemente. Primul, cetatea interioară, cu două nivele, existentă până astăzi, are formă de pătrat, la colţuri fiind străjuită de 4 bastioane circulare etajate, care permiteau acţiunea eficace a artileriei – şi azi văzându‑se urmele unor deschizături adaptate pentru gurile de foc. Al doilea element, situat în exterior, la distanţă de câteva sute de metri, forma brâul de ziduri din piatră, tot în formă de pătrat, cu bastioane la colţuri. Din acestea nu ne‑au rămas decât puţine urme, între care se remarcă rămăşiţele bastionului dinspre Crişul Alb situat în grădina actualului Liceu „Sava Brancovici“.

Zidurile erau înconjurate din trei părţi de şanţuri cu apă, pe cea de‑a patra latură curgând Crişul Alb. De formă uşor trapezoidală, cu clădiri de două nivele dispuse în jurul unei curţi centrale, cetatea a fost înzestrată cu 4 turnuri circulare etajate. Curtinele sunt pereţii exteriori ai clădirilor. Turnurile erau amenajate cu camere de locuit. În anul 1645 s‑au refăcut bastioanele cetăţii; în acest scop s‑au ars cărămizi şi o mare cantitate de var. S‑a folosit multă piatră şlefuită, extrasă din carierele de la Mocrea.

Palisadele oraşului au fost întărite cu un zid de piatră constituit într‑un pătrat. Şanţurile adânci şi late înconjurau cetatea şi erau inundate de apele Crişului Alb. Oraşul era legat de cetate printr‑un pod suspendat peste şanţurile de apărare. După o scurtă perioadă de folosire de către grănicerii mureşeni (1700‑1745), cetatea este lăsată în părăsire, doar cea interioară fiind refăcută pe la 1870, în mare măsură deformată. Péter Atzél, născut în Ineu, ajuns deputat al oraşului Arad în dieta Ungariei în 1869‑1871, a refăcut cetatea Ineului (1870), transformând‑o în cazarmă pentru batalionul nr. 11 de honvezi (infanterie), cu limba de comandă maghiara.

Între anii 1870‑1918 cetatea Ineu a fost garnizoană pentru Regimentul 4 honvezi, îndrituit cu paza şi ordinea în zonă. Din fortiicaţiile exterioare ale cetăţii n‑a mai rămas aproape nimic, în timp ce partea interioară s‑a păstrat intactă. Cetatea Ineu a fost restaurată în anul 1870, iar ultimele lucrări de reparaţii au fost efectuate în 1975‑1976. Din anul 1904 cetatea Ineului a găzduit Institutul Medico‑Pedagogic pentru alienaţi mintal.

sursa: „Ineu”, extras din „Dictionarul istoric al localitatilor din Județul Arad”, Vol. I, Orașe, coordonatori Sorin Bulboacă, Doru Sinaci, 2019

comentarii