În vinerea deschiderii J.O., Parisul a reușit, așa cum îl știm că-i place să o facă, să scandalizeze și de data asta.
E, de pe acum, un specific al locului, iar asta, să fim de acod, a acționat de cele mai multe ori în sensul dinamizării multora din domeniile vieții noastre.
Fie că vorbim de artă, de cultură, de știință sau, uite, de un domeniu atât de controversat cum este moda, Parisul a creat de-a lungul timpului borne de reper pe lângă care nu vei putea trece fără să ai sentimentul că ai pierdut ceva.
Sunt sigur că acesta a fost punctul de plecare și în cazul spectacolului conceput pentru dschiderea J.O. din 2024: ceva eclatant, cât mai șocant, ca lumea, amintindu-și, să aibă ce rememora.
Și cam asta s-a și întâmplat vinerea trecută la Paris: cei ce au imaginat și au dat viață spectacolului inaugural au reușit să facă senzație și atât.
În numele acestui comandament – autoimpus ori „sugerat” – s-a făcut multă risipă de energie, de resurse și, de imaginație. Nimic rău în toate acestea, numai că – s-a mai văzut și cu alte ocazii – excesul, de orice fel, dă rateuri în pofida celor mai bune intenții.
Să mă explic.
Detaliul pe care nimeni nu ar fi trebuit să-l uite – nici realizatori, nici finanțatori, sponsori – ce or mai fi fost – trimite la paradigma acestui eveniment, la rostul lui ultim, cum ar veni.
Despre ce trebuia să fie vorba în „propoziție”?
Care a fost „subiectul” – adică, să nu uităm din clasele primare -, despre cine, despre ce ar fi trebuit să sune „propoziția” de vineri seara?!
Să fim de acord, în acea propoziție era vorba – ar fi trebuit să fie vorba! – despre Jocurile Olimpice, cum ar veni, despre întreceri sportive. Scopul principal pentru care lumea s-a adunat în vara asta la Paris sub semnul celor cinci cercuri olimpice a fost acesta: sportul. Altminteri, Parisul putea să fie vizitat și în anul acesta de milioane de turiști dar asta e o altă treabă.
Acum a fost vorba, fără nici un echivoc, despre Jocurile Olimpice, întrecerea sportivă fiind cauza, iar sărbătoarea, jubilitația, doar efectul victoriilor.
Așa s-au născut ele în antichitate, așa s-au desfășurat ele de-a lungul timpului, așa le-a reinventat părintele olimpiadelor moderne Piere de Coubertin: întreceri sportive, având ca eroi principali… sportivii.
De la o vreme, responsabilii cu orgnizarea Jocurilor Olimpice au descoperit că, ce să vezi, la origini, ele erau și despre artă. Anticii s-au întrecut nu doar în probe sportive. Ei au extins evantaiul și la domenii care să înalțe spiritul uman și către culmi ale artei și culturii.
De aici adăugarea de așa zise momente „artistice” și în spectacolul inaugural – o nouă și foarte rentabilă sursă de a mai face niște bani sub cuvânt că dăm și mai multă culoare și fast sărbătorii.
Niciodată însă, până acum, la Paris, nu s-a întâmplat ca actorii principali ai ceremoniei de inaugurare a Olimpiadei – sportivii – să cadă, cumva, pe locul doi. Ca sportul să fie pur și simplu marginalizat în ecuația acestei ceremonii.
Francezii au ales o variantă – pe care au dorit-o originală – a paradei sportivilor prin care, de fapt, au urmărit să scoată în evidență unul din simbolurile Parisului – Sena și împrejurimile – și atât.
N-a contat că în felul acesta a trebuit să-i înghesuie pe sportivi– eroii principali ai evenimentului – în vaporașe, șalupe, șalande și ce or mai fi fost.
N-a contat că, în felul acesta, delegațiile de sportivi au fost ciuntite numeric pentru a încăpea în spațiile înguste ale ambarcațiunilor.
Să ne gândim doar la faptul că din acest motiv, o mulțime din sportivi au fost lipsiți de șansa – unică, poate – de a participa la marea dezlănțuire de entuziasm pe care o asemenea manifestație reușește să o producă. Au fost lăsați „acasă” – desigur, pretexte s-au găsit, dar frustarea rămâne.
Apoi, alegerea acestui mod de „defilare” a mai însemnat o premieră tristă: noi, spectatorii – fie că am urmărit transmisiunea la televizor, fie că, mai norocoși, mulți s-au aflat pe malurile Senei – nu i-am putea vedea pe sportivi nici măcar în ceea ce se numește în limbajul fotografiei, planuri generale, ce să vorbim de prim planuri?!
Nu le-am putut vedea fețele, nu am putut fi părtași – în felul acesta – la bucuria lor.
Așa de pildă, nu i-am putut vedea pe Ionela și pe Marius Cozmiuc, doi sportivi români legendari și care și-ar fi meritat prim planul în acea seară. Dar nu am văzut o mulțime de alți sportivi – români sau de oriunde altundeva – pe care, în alte ocazii, i-am putut identifica, emoționați, cu eroii, idolii adolescenței sau să-i prezentăm copiilor, nepoților alături de care, sunt sigur, mulți dintre noi au urmărit această transmisiune televizată.
Nu, în seara ceremoniei de la Paris nu a fost vorba aproape deloc despre sportivi.
Iar dacă e să admitem că, totuși, a existat un moment care a salvat, oarecum, impresia generală, ei bine, acesta a fost creat cursa vaporașului în care s-au aflat patru legende ale sportului – îi numesc pe Serena Williams, Carl Levis, Rafael Nadal și, da, Nadia Comăneci – alături de care am petrecut câteva minute extraordinare dar care, în context, n-au reușit să alunge gustul sălciu a ceea ce a reprezentat restul ceremoniei.
Chiar și momentele, altădată de mare încărcătură ale discursurilor oficiale s-au pierdut, cumva, în anonimat, într-o derulare pe repede înainte stânjenitoare.
Iar prestația președintelui Macron a fost, iertat să fiu, jenantă. De ca și cum s-ar fi grăbit, și el, să ajungă cât mai repede acasă, să-și bea ceaiul și să meargă la culcare!…
Nici măcar modul deosebit de ingenious și spectaculos în care a fost rezolvată problema aprinderii flăcării olimpice n-a mai fost de ajuns ca să salveze eșecul.
În concluzie, seara de vineri, 26 iulie 2024 a fost, la Paris, despre orice și despre oricine, numai despre sport și sportivi, nu!
Silviu RAȚIU
