Sunt momente cu care nu ai vrea să te confrunți. Iar dacă e să ți se pună în față, fără vreo alternativă, ai vrea să se întâmple cât mai târziu, așa, într-un moment care să nu doară așa de tare. Să fie ceva „soft” – cum le place unora să se exprime mai nou.
Până la urmă, dacă e să doară, fie, pentru că nu se poate altfel!
Când am auzit că a căzut la pat, lovit crunt de un dușman care n-o va face niciodată altfel, am tresărit și m-am oprit să mă întreb: „Chiar și el!?”.
Prea nu mi-l puteam închipui pe Ică Palcu lovit de AVC. Nu, el nu încăpea nicicum într-o galerie imaginară a „posibililor”.
Sportiv, cu un flux energetic impetuos – așa îl aveam în „arhiva” mea cea mai ascunsă pe cel căruia i-am alcătuit, în epocă, dosarul pentru admiterea în Procuratură.
(M-am și întrebat, atunci, ce să caute unul ca el în lumea „ciudată” a procurorilor, el care, în tinerețe, zburdase pe gazonul stadioanelor de fotbal și o făcuse bine de tot, el care ți se adresa direct, cu un zâmbet larg și fantastic de sincer pe față, ce să caute el acolo unde rigoarea uneori ascetică, gravitatea nedisimulată erau „de rigoare”?!)
Ca să realizez partea de informații despre familia Palcu, am făcut o vizită scurtă în localitatea lui natală – Bocsig. Prea multe nu am știu despre acest loc, chiar dacă, în călătoriile spre Moneasa, am traversat comuna de foarte multe ori.
Am cunoscut, atunci, familia mai mult sau mai puțin lărgită a lui Ică – așa îl apelau cei ai casei, așa îl strigau foștii colegi de școală sau foștii coechipieri de la UTA (!) , așa avea să fie apelat și de noi, cei cu care a ajuns, mai apoi, să fie coleg – și n-am putut să nu remarc, de la început, o notă ce le definea atitudinea în relația cu semenii.
M-au întâmpinat de ca și cum ne-am fi cunoscut de cine știe când, chiar dacă vizita mea nu a fost anunțată cu prea multă vreme înainte. Și nu mă gândesc la faptul că aș fi găsit masa întinsă și altele la fel, conform tradiționalei ospitalități cu care românul își copleșește musafirii. A fost o stare de suflet pe care n-o puteai ignora cu nici un chip. Iar Ică se integra fără nici un efort în acest microunivers aflat, încă de pe atunci, într-o mare și nedorită criză de identitate.
Pavel Palcu – după cum mi-l amintesc în perspectiva anilor pe care i-am petrecut în aceeași „echipă” și cum l-am receptat mai apoi, după ce am părăsit „corabia” – a reușit să rămână credincios acelei identități care îl descrie ca pe un om fără ascunzișuri, fără culise tenebroase – totul la vedere, cu inima deschisă și privirea ațintită direct către cel cu care tocmai ce se întâlnea – nu ascunzișuri calculate, dimpotrivă, sinceritate îmbrăcată însă – foarte puțini o știu face!! – într-un zâmbet când ștrengăresc, când tainic umbros cu care a reușit, după știința mea, să depășească mereu și cele mai dificile încercări.
Un zâmbet care, uneori, părea să spună „Iertați-mă că sunt așa, că iubesc viața și-mi iubesc semenii dar nu pot fi altfel…”.
Și, lucru iarăși greu de întâlnit în zilele noastre, Ică făcea toate astea fără efort. Le avea, cum am putea zice, în „naturalul” său iar lucrul acesta era, mereu și mereu, reconfortant.
Sunt sigur că nici lui nu i-a fost mereu ușor dar, cu toate acestea, a fost printre cei care au păstrat optimismul, buna dispoziție generoasă ca moduri curente de exprimare ale celor care, înainte de 1990 dar și după aceea, au știut și să țină piept multor presiuni ce veneau… de pe unde veneau… iar lucrul acesta, neîndoios, trebuie să i se pună alături de celelalte trăsături care-i alcătuiesc portretul pe care-l vom păstra în memorie.
Zilele trecute am asistat, de la distanță, la un gest pe cât de frumos, pe atât de normal, într-un oraș care încă se revendică a fi un focar de cultură și civilizație.
Cei aflați în fruntea Universității de Vest „Vasile Goldiș“ din Arad au găsit de cuviință să marcheze un moment potrivit pentru a vorbi, cu respect și, deloc surprinzător, cu recunoștință, despre academicul Pavel Palcu – cadru universitar dublat de un profesionist de excepție, care, după știința mea, a știut să transmită studenților, deopotrivă, idee – concepție, dar și pricepere, acel „savoir faire” care lipsește de atâtea ori învățământului autohton.
Apreciez în mod deosebit momentul creat de cei de la UVVG. Se demonstrează că se poate să ne manifestăm (și) cu sufletul într-o lume a mult-prea-raționalului searbăd.
Cât despre el, cel evocat cu emoție și profesionalism, sunt sigur că ar fi primit toate astea cu același âmbet inimitabil care, într-un fel, l-a definit! Ne-ar fi privit și ar fi lăsat ca zâmbetul să spună toate celelalte lucruri ce ar fi fost de spus!
Cam astea mi-au stat pe inimă să spun despre el, despre Pavel Palcu, cel care, pentru mine va rămâne, pur și simplu, Ică.
Cel al cărui zâmbet ne va mai lumina multă vreme viața!
Silviu RAȚIU
