Ziarul electronic al arădenilor

Punct și de la capăt. Monumentul Unirii din Arad, pagini de poveste

„Liderii USR Arad spun că monumentul de for public «Arad 1918» a fost amplasat de Primăria Arad fără a avea autorizație de construire, fapt ce a atras sancțiuni aplicate de Inspectoratul Regional de Construcții”.

Aceasta ar fi știrea. Ai zice că este desprinsă dintr-o sentință, atâta e de seacă și de concisă.

Dar ce se ascunde în spatele ei? Eu cred că e nevoie de niște explicații. Pe care, noi, cetățenii, avem dreptul să le cerem, iar cei implicați în poveste, să ni le dea!

Ca să nu ni se tot spună că, vezi bine, fabulăm, că elaborăm scenarii și altele la fel.

Deci, aflăm că lucrarea expusă în fața fostului cinematograf „Dacia” din centrul Aradului, sub titlu de Monument „Arad 1918”, s-ar afla în… ilegalitate. Mai exact, din punct de vedere al cerințelor DMH (pentru neavizați „Direcția Mișcării Hârtiilor”).

Pentru că cei ce și-au asumat (doar) meritele amplăsării acelei lucrări, nu au putut prezenta inspectorilor niște amărâte de autorizații.

De aici încolo intervin întrebările. Pe care, repet, noi, ăștia mulți și… proști – în opinia „lor”, a celor care zic că ne conduc – avem dreptul, dar și trebuie să le punem. Răspicat și cu fermitate. Iar „dumnealor”, dacă tot zic că sunt conducători, au obligația să (ne) dea socoteală.

O primă întrebare simplă: oare chiar să nu fi cerut Primăria Arad o autorizație?

Nu știm, pentru că, la ora când scriu aceste rânduri, nimeni din susamintita instituție nu a găsit de cuviință să ne ofere vreo explicație. Ca să nu mai vorbim de faptul că îmi vine greu să cred că inspectorii au acționat în mod abuziv, mai ales că este vorba de o situație sensibilă, cu o importantă încărcătură emoțională pentru publicul arădean: pe ultima sută de metri a pregătirilor pentru Centenarul Marii Uniri, Primăria scoate din mânecă un as (ce-i drept, cam mărunțel) și reușește, cât de cât, să atenueze rușinea în care orașul a fost aruncat de nepriceperea și/sau reavoința foarte multor „șefi” – de la București, dar și din „curtea” proprie. (La nevoie, voi detalia).

Nu știm, deci, dacă Primăria a cerut sau nu autorizația cu pricina, iar în lipsa acestei informații, trebuie să-i credem pe cei care au consemnat într-un document oficial că NU, Primăria Aradului nu a putut prezenta documentul cu pricina.

De aici, alte întrebări.

Cine trebuia să ceară autorizația? Iar dacă avea această sarcină, de ce nu a făcut-o?

N-a știut că trebuie s-o facă? Cum adică, n-a știut? Că doar a fost angajat pe baza unui concurs care avea rostul de a verifica tocmai acest aspect: dacă știe, dacă este în stare să îndeplinească cele scrise în fișa postului pentru ocuparea căruia s-a înscris la concurs. Și care post beneficiază de o retribuție pe care mulți oameni „din popor” s-ar bucura să o încasează.

A știut că trebuie să ceară autorizație, dar nu a făcut-o pentru că a uitat?! Iarăși se pune aceeași problemă: cum își justifică un astfel de funcționar pretenția de a primi un salar, atâta cât e el!?

În ambele situații, un astfel de funcționar ar trebui cunoscut după cum ar trebui să știm și ce măsuri au fost luate pentru ca, pe viitor, să nu mai…greșească!

A știut că trebuie să ceară dar n-a făcut-o pentru că i s-a spus că nu e cazul? (Știm că se întâmplă, chiar și la case mai mari). Dacă e așa, vine, brusc, întrebarea: cine a fost personajul care și-a luat libertatea să dispună, cu bună știință sau din pură aroganță prostească, ca legea să fie nesocotită în mod flagrant într-o situație care, am mai spus-o, a avut o încărcătură emoțională specială pentru arădeni! Și nu numai! O țară întreagă a privit cu nedumerire (?) către orașul care, în 1918, a avut puterea și îndrăzneala de a-și asuma un rol cardinal în înfăptuirea unui act epocal și care, după 100 de ani, s-a complăcut vreme de 365 de zile (de-ar fi fost numai atâtea) într-un inexplicabil „dolce far niente” despre care, odată, se va scrie o istorie. A rușinii, de bună seamă!

Acum, o ultimă întrebare. Deocamdată.

Dacă toate cele de mai sus s-au petrecut – și se pare că așa este – cine va plăti?

Mai întâi, cine va plăti amenda stabilită prin procesul verbal de contravenție? A admite că e corect ca banii să fie luați din „buzunarul” cetățenilor – citește, din sumele plătite de ei ca taxe și impozite, când ei nu au greșit cu nimic, este mult mai mult decât un abuz! Este o bătaie de joc fără limite!

Apoi, cine va plăti pentru dezamăgirea pe care trebuie că o trăiesc elevii de la Colegiul de Arte „Sabin Drăgoi“ care au visat frumos atunci când și-au văzut rezultatul efortului lor amplasat în spațiul public, ca acum să afle că, alături de lucrarea propriu zisă, și ei sunt …în ilegalitate. Cu riscul de a fi nevoiți să vadă cum lucrarea va fi demolată ( cam asta ar fi, după lege, sancțiunea complementară pentru amplasarea ei fără autorizație!) .

Nu e decât o pagină din istoria – tristă – a ideii pe care arădenii au hrănit-o odată cu apropierea Centenarului Maii Uniri:de a avea (măcar) un monument care să amintească, peste veacuri, că Aradul a avut un trecut glorios, că Aradul are un prezent demn, onest și laborios și că Aradul va avea și un viitor frumos pe care noi,cei de azi, îl lăsăm moștenire cu sentimentul unei misiuni îndeplinite.

O pagină pe care, dacă o vom uita prea repede, riscăm s-o repetăm. Cu consecințe la care nici nu vreau să mă gândesc.

Cât despre alte pagini ale acestei istorii, triste, cu voia Domnului, vom reveni!

Silviu Rațiu

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.