Ostentația modestiei

„Unii mi-au sugerat că ar trebui să fiu un pic mai modest. Cum adică? Ce înseamnă să fii modest? Să spui «Lasă, domnule, că nu sunt chiar așa de bun»? Păi dacă nu ești chiar așa de bun înseamnă cî recunoști din start că ești un impostor. Și dacă nu te consideri chiar așa de bun, atunci de ce nu te lași de meserie, să faci loc altora? În artă, în special, dar și în alte domenii, dacă nu te consideri foarte bun, cel puțin, dacă nu cumva cel mai bun, pe segmentul taău – cum se zice – înseamnă că ți-ai ratat vocația. Evident, istoria artelor, scrisă de cei care nu au fost în stare să facă artă, cum bine a spus nu știu cine, va stabili cât de bun ai fost.” („Exilat în propria viață”, Eugen Blaj – Editura Eikon, 2020).

Pornind de la aceste afirmații, rostite într-un anumit context, în care tonul acid nu era decât un fruct amar al revoltei în fața eșecului, simt nevoia să pătrund în profunzimea acestei mult discutate modestii a artistului.

În primul rând, pentru a vorbi cu toții despre același subiect, trebuie să definim acest termen cu o cât mai mare acuratețe. Ce înseamnă, de fapt, modest?

Etimologia cuvântului ne duce la termenul din limba latină „modestus”, care nu avea nimic de a face, sau, mă rog, avea puțin de a face cu ceea ce înțelegem unii prin modestie. Modestus face trimitere la calitatea de a fi ponderat, moderat. „Est modus in rebus” – există o măsură în toate, este un exemplu elocvent. În limba română, pe lângă definirea adjectivului „modest” prin „moderat, cumpătat în purtare, în pretenții”, mai apare și „lipsit de îngâmfare”. Prin însăși definiția sa („atitudine de încredere exagerată în propriile sale însușiri”), îngâmfarea este o dovadă a lipsei de moderație, de ponderare, de cumpătare. Deci, prin orice exagerare, devii lipsit de modestie.

Stau și mă întreb însă, în cazul artiștilor, cine decide care este linia invizibilă care separă încrederea de sine, bazată pe conștiința propriei valori, de îngâmfare?

Dan C. Mihăilescu afirmă într-un interviu, că scriitorul care nu pornește la lucru cu încrederea că el este „the best”, acela nu e scriitor adevărat. Octavian Paler spune dspre tânărul artist că „nu are voie să fie modest”. Sophia Loren, citată de Stela Giurgeanu în „Dilema Veche”, afirmă, de asemenea, că reușita într-o profesie dificilă „necesită o încredere oarbă în tine însuți”. Oarbă! Este exact ceea ce am afirmat, cu oarecare amărăciune în citatul cu care am început acest articol.

Era oare Mircea Eliade, care nu își vedea rival ca romancier și care nu se compara decât cu cele mai mari nume ale epocii, un om lipsit de modestie?

Dostoievski, cel care a devenit realmente agasant și nesuferit pentru „aroganța” sa de a se crede deasupra tuturor scriitorilor ruși ai vremii, a fost un om lipsit de modestie, un îngâmfat? Evident, exemplele de asemenea „îngâmfați” sunt cu duiumul și, deci, nu am să mai insist. Problema este că, în cazurile de mai sus cel puțin, „îngâmfarea” nu a fost, de fapt, îngâmfare, acea exagerare a încrederii de sine. Timpul a dovedit-o!

În al doilea rând, trebuie să stabilim un fapt despre care nu se discută, cel puțin după știința mea. La ce anume se raportează modestia artistului, dacă ea există? Deseori, se dau exemple de artiști considerați modești pentru că, de exemplu, au locuit în condiții precare (Emil Cioran), sau că erau îmbrăcați sărăcăcios (Constantin Noica), în general, pentru că erau săraci. Ei bine, această raportare la societate poate fi considerată orice altceva, dar nu modestie, pentru că nu din modestie artistul nu prea dă doi bani pe el însuși ca persoană, pe condițiile de trai sau pe modul în care se afișează societății. Artistul adevărat este dedicat în întregime creației, astfel încât totul trece pe un plan secund: somnul, mâncatul, sănătatea și, uneori, chiar viața. Dar aceasta nu este modestie. Dimpotrivă, este o exagerare, o lipsă de ponderare, de cumpătare. Și totuși, această nefastă exagerare, culmea, este luată drept modestie.

Sau poate că modestia artistului trebuie să se manifeste în raport cu opera sa? Ei bine, așa ceva ar fi ori un fel de autodenunț, ceva de genul „Da, recunosc, sunt un impostor!”, ori o simplă meschinărie care dă bine la public. De pildă, eu nu îi pot înțelege pe aceia care își încep discursurile sau intervențiile cu introducerea standard „După umila mea părere…”.

Ce să însemne, de fapt, acest stereotip jenant. Că recunoști că părerea ta este sărăcăcioasă în conținut? Mă îndoiesc! Sau dorești să spui că vii cu umilință în fața audidotriului pentru a-ți exprima părerea? Poate că acesta este înțelesul real, dar atunci formularea este totalmente greșită. Dar, chiar și dacă acesta este înțelesul real, eu tot nu înțeleg de ce, din moment ce iei cuvântul, având deci ceva de spus, trebuie să vii cu umilință în fața auditoriului? Nu, cu siguranță, această formulare este o simplă meschinărie, care exagerează prin atitudinea formal modestă. În mod paradoxal, se poate exagera în cazna de a te arăta modest. Se poate chiar epata prin modestie.

Îmi susțin cu tărie părerea că, prin atitudine, prin cuvinte, prin gesturi, prin orice, artistul trebuie să își manifeste deplina încredere în sine însuși, care izvorăște din conștiința propriei sale valori. Procedând natural în acest mod, artitstul dovedește lumii și își dovedește sie însuși că nu și-a greșit vocația.

Desigur, est modus in rebus! Chiar și în modestie!

Pentru că, din păcate, pe lângă îngâmfare, există și o ostentație a modestiei, cel puțin la fel de perfidă!

Eugen BLAJ

comentarii