(fragment din lucrarea „Biblia, între percepție și conceptualizare” – Eugen Blaj, Editura Eikon, 2023).
„Departe de mine gândul de a mă aventura într-o încercare inutilă de a stabili o morfologie a lui Dumnezeu Însuși. Posibilitățile noastre de a pătrunde această realitate sunt nule.
De aceea, consider și eu, alături de marii filosofi creștini ai antichității, că ousia dumnezeiască nu poate fi cunoscută și, deci, înțeleasă, singura cale de cunoaștere parțială a lui Dumnezeu fiind prin energeiai, hipostases, adică prin manifestările Sale care pot fi subiectul cunoașterii noastre prin percepție și conceptualizare spirituală.
Există însă un mod analog și, deci, pe înțelesul omului, de a ne imagina o morfologie divină pornind de la similitudinile universale. Așa cum macrocosmosul este proiectat la scară în microcosmosul atomic, există posibilitatea ca morfologia divină să fie asemănătoare morfologiei umane.
Ni se spune că Dumnezeu l-a făcut pe om „după chipul și asemănarea Sa” (Genesa 1.26-27). Nu înseamnă oare aceasta că morfologia lui Dumnezeu, într-un mod de neînțeles pentru noi, este modelul după care El l-a creat pe om, cu o morfologie asemănătoare? Există oare posibilitatea ca Dumnezeu să fie trup, suflet și duh, asemeni omului? „Părerea mea” (Pavel) este că aceasta ar fi o logică simplă care ne-ar ajuta să răspundem cel puțin la întrebarea ce anume înseamnă mai exact „după chipul și asemănarea Sa”?
Evident, ne este imposibil să identificăm aceste structuri morfologice în persoana lui Dumnezeu, dar, cel puțin, putem presupune că ele sunt modelul după care a fost creat omul. Răspunzând la această întrebare, Sfânta Treime (Tatăl – Fiul și Duhul Sfânt) ar putea fi înțeleasă în cu totul și cu totul alt mod, care să nu conducă la atâtea zig-zag-uri logice și teologice care vor cu tot dinadinsul să conserve o tradiție metafizică, o concepție primită drept moștenire de la înaintașii noștri în ale credinței.
Trinitatea tradițională se sustrage oricărei logici decente din cauza controverselor imposibil de rezolvat privind persoana Domnului Isus.
Putem să presupunem, prin analogie, că Dumnezeu are un trup, înțelegând prin aceasta o substanță, ousia, esența însăși, de neconceput și imposibil de cunoscut din perspectivă umană. Trebuie să ne reamintim că discutăm despre un Dumnezeu imaterial, dar acest tipar nominal descriptiv – imaterial – este dezarmant de vag, el putând însemna orice fel de compoziție structurală pe care omul nu o cunoaște și nici nu și-o poate imagina.
De altfel, chiar termenul de materie este subiectul unor dispute între fizicieni, pentru că sunt unii care afirmă că materia nu este altceva decât energie ajunsă la un înalt grad de densitate, întregul Univers nefiind altceva decât energie în diverse grade de densitate.
Fizica cuantică este un domeniu care ne răstoarnă sistemul comun de gândire, așa cum am arătat în prima parte a prezentei lucrări. Deci ceea ce numim imaterial s-ar putea să fie cu totul și cu totul altceva decât înțelegem prin acest tipar. La fel, atunci când afirmăm că ousia dumnezeiască este imaterială, acest lucru poate fi interpretat și că ea este alcătuită dintr-o substanță necunoscută nouă, sau din energie pur și simplu, aflată la un anumit grad de densitate. Ceea ce vreau să subliniez este că imaterial înseamnă doar altceva decât materia pe care omul o cunoaște, nimic mai mult.
Astfel, discutând prin analogie despre trupul lui Dumnezeu, putem presupune că el este un sistem funcțional, în aceeași măsură în care și trupul uman este un sistem funcțional, atâta doar că sistemul funcțional al lui Dumnezeu este diferit de ceea ce cunoaștem noi ca fiind material. Fiind altceva, noi nu îl putem percepe și nici conceptualiza.
Dumnezeu este kaddosh (tradus greșit prin termenul „sfânt”, el însemnând exact diferit, altceva), și kaddosh fiind, se află în afara sferei noastre de percepție sau de conceptualizare.
În structura sa morfologică, Dumnezeu are spirit, pe care noi îl numim Duhul Sfânt, Spiritus Sanctus.
Sufletul lui Dumnezeu (în accepțiunea prezentei lucrări) pare a fi în persoana Domnului Isus. Sufletul nefiind altceva decât psihic și afect, ambele localizate la nivelul creierului uman, este limpede că sintagma sufletul lui Dumnezeu nu poate fi decât o analogie. Dar, chiar și metaforic vorbind, Domnul Isus este cel care, prin prezența sa în mijlocul oamenilor, prin misiunea pe care a îndeplinit-o pe Pământ, a însuflețit, a dat un înțeles la ceea ce era de neînțeles, ne-a arătat ceea ce era de nevăzut, ne-a făcut să avem trăiri pe care altfel nu le aveam.
Prin El am deslușit câte ceva din gândirea lui Dumnezeu, prin El am simțit câte ceva din ceea ce simte Dumnezeu. Prin Domnul Isus am aflat planul gândit de Dumnezeu și tot prin El am simțit dragostea Tatălui. Prin disponibilitatea de a fi cunoscut și conceptualizat, pe lângă trupul dumnezeiesc de neconceput, pe lângă Spiritul Sfânt, Isus Cristos este sufletul Sfintei Treimi.
Această morfologie tripartită similară morfologiei umane este, din punct de vedere epistemologic, o conceptualizare a noțiunii de Dumnezeu, care dezleagă misterul tradițional al Sfintei Treimi și care îi eliberează pe exegeții biblici din chinul încercărilor de a explica abracadabrant Treimea.
Da, această Treime respectă treimea Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, atâta doar că elimină raportul filial de subordonare (înțeles ad litteram) și, foarte important, ne dă posibilitatea de a da noțiunii abstracte de Dumnezeu un sens mai profund, mai particular.
Conceptualizând noțiunea de Dumnezeu în această morfologie tripartită trup, suflet și duh (aceasta nefiind un antropomorfism, întrucât Dumnezeu a fost cel care ne-a creat după chipul și asemănarea Sa, nu invers), avem revelația unui Dumnezeu ca persoană. Este, din multe puncte de vedere, mai abordabil, mai inteligibil, mai aproape. Rămâne kaddosh, altceva, dar putem să ne apropiem de El la nivelul morfologic care ne este mai de înțeles, prin Sufletul Său, Isus Cristos.
Duhul Său va continua să șoptească duhului nostru, dar mesajele sunt atât de greu de explicat încât aproape că nu ne rămâne altceva decât să procesăm informația ca pe o stare, prin afectul nostru. Vorbind cu Dumnezeu de la suflet la Suflet, prin Isus Cristos, devenim liberi în exprimare sinceră, fără opreliști, având siguranța că mesajul nostru este primit personal de Dumnezeu și înțeles așa cum a fost transmis. Este o comunicare verbală sau non-verbală, un dialog real în care noi recepționăm de cele mai multe ori răspunsurile fără să fim conștienți de acest fapt.
Calea prin care noi îi comunicăm Lui ce avem de spus este calea directă, sufletească. Răspunsurile sunt însă spirituale, la nivelul duhului nostru. Înțelegându-l pe Dumnezeu în acest mod, și numai așa, putem în sfârșit să vorbim despre un Dumnezeu personal”.
