Sistemul electoral adoptat de România post revoluționară prevede că președintele țării este ales prin vot direct. Asta înseamnă, cu alte cuvinte, că președintele României este alesului întregului popor.
Prin urmare și într-o abordare „poetică”, el este președintele românilor. Sau cel puțin așa ar și trebui să fie.
Numai că…
Numai că, uite, privim la cel care ocupă (încă) fotoliul de președinte al țării și încep
întrebările.
Deși, cum spuneam, este „alesul” poporului, cred că au fost foarte puține ocaziile când actualul președinte s-a întâlnit cu poporul. Când a coborât, vreau să spun, între oameni. Să dea mâna cu ei, să-i simtă și să-i asculte. Direct, fără tot felul de interlocutori, aghiotanți sau consilieri.
Mai rău, după câte călătorii a adunat de-a lungul celor două mandate, ai zice că lui Klaus Iohannis i-a plăcut oriunde, numai în România, nu.
Apoi, ne aducem aminte, a fost, cândva, un referendum prin care poporul român era chemat să-și spună părerea în problema familiei „tradiționale”, cea compusă doar dintr-un bărbat și o femeie.
Întreaga istorie a românilor mărturisește despre atașamentul lor la instituția familiei astfel cum a fost ea creată prin voia lui Dumnezeu. Indiferent de denominație, toți românii mărturisesc despre asta. Pe de altă parte, discuția – purtată de-a lungul și de-a latul Pământului are conotații ce depășesc cu mult nivelul unor dispute factuale.
Familia, ca instituție fundamentală a unei societăți ce revendică normalitatea se află sub asediu și n-ar trebui să-i fie indiferent nimănui cum se vor desfășura „ostilitățile”.
Te-ai fi așteptat ca „alesul poporului” să se așeze în frunte și să-și exprime, clar, ferm și explicit adeziunea la ceea ce, cum spuneam, reprezintă normalitatea.
Ce a făcut domnul Iohannis atunci?!
I-a numit pe susținătorii referendumului „fanatici religioși”. Ce a contat că au fost
vreo 3 milioane cei care au semnat petiția și cam tot atâția cei care au mers la vot!?
A venit, mai aproape de noi, pandemia de COVID. Ne aducem aminte cum au sărit tot felul de specialiști să dea ordine aberante poporului, contribuind în felul acesta –
faptele au demonstrat-o – la confuzie, la derută, la moartea multora care n-au avut nici o vină.
Printre „soliști”, da, Klaus Iohannis. Mi-l aduc aminte cum apărea la televizor și ne țintuia pe toți cu degetul și cu o expresie încremenită: „Stați acasă!”. Iar noi am stat acasă.
Numai că – s-a dovedit ulterior – nu asta era rezolvarea, iar el, președintele, ar fi putut să știe. Mai mult, ar fi trebuit să știe mai înainte de a ieși cu sloganul acela sinistru.
A început, mai aproape de noi, războiul din Ucraina. Nu intrăm în detalii. Evoluția evenimentelor a demonstrat un lucru care ține de fibra milenară a românului: poporul nu-și dorește războiul! Poporul român este, a demonstrat-o de atâtea ori în istorie, un popor pașnic.
Ce face alesul poporului român?
Fără să consulte voința populară – nu a ieșit niciodată în public să stea de vorbă cu
românii pe această temă – a implicat și continuă să implice România într-un conflict care nu este al nostrum, orice ne sugerează tot felul de „analiști” de pripas, oameni aflați în slujba unor interese cel puțin confuze.
Să fim bine înțeleși: una e să ajuți pe cel năpăstuit, să-l alini, să-l adăpostești, să-i oblojești rănile. Dar de aici și până la a te angaja în operațiuni riscante, care să te poată arunca într-un teatru de război real, mi se pare mult prea mult.
Mai ales dacă, așa cum spuneam, nu ai împuternicirea expresă a celor în numele cărora faci toate astea.
Mai în urmă cu niște zile, au ieșit în stradă fermierii români. Oameni de rezultatul muncii cărora ar trebui să depindă bunăstarea românilor. Nu avem voie să uităm, România mai este, încă, o țară cu un puternic sector agricol în produsul intern brut, iar lucrul acesta este, să o spunem răspicat, foarte bun pentru români. Fie că își valorifică – cum-necum – recoltele pe piața internă, fie că o dau la export, munca agricultorilor cântărește, încă, foarte mult în balanță.
Și, după mine, trebuie să cântărească la fel de mult și în viitor, dacă vrem să nu ajungem dependenți de carne sintetică, larve și insecte.
Au ieșit fermierii în stradă, iar poporul – mă rog, o majoritate covârșitoare – a salutat și a încurajat manifestațiile.
Guvernanții, docili indicațiilor prețioase care le vin de la Bruxelles, au adoptat poziția struțului, iar mai apoi s-au apucat să facă ce știu ei cel mai bine: să ponegrească, să „bage fitile” – cum că nemulțumirile oamenilor nici n-ar fi reale, că s-ar lăsa manipulați de unii și de alții, că mai bine și-ar vedea de treaba lor…
În toată această desfășurare de forțe a lipsit – și continuă să lipsească – o voce.
Vocea alesului poporului, cel care, prin Constituție are obligația (!), printre altele, să medieze între diverși actori ai vieții publice, să facă tot ce-i stă în putință pentru a asigura și a promova pacea socială.
Președintele României este obligat prin legea fundamentală să fie vocea poporului dar, în același timp, să fie întâiul care se pune în slujba poporului. A acelor din voința cărora el a ajuns acolo unde este.
Mai mult, prin însăși natura funcției sale, președintele se situează, teoretic, deasupra luptelor de partid – el nefiind, cel puțin formal, membru al vreunui partid pe durata mandatului. În felul acesta, el are imensul avantaj de a nu trebui să dea socoteală decât eletoratului. Poporului, în ultimă instanță. În aceste condiții, președintele are posibilitatea – dar și obligația – să fie un adevărat purtător de cuvânt al națiunii, al voinței populare.
Uite, însă, că și de data asta – ca în atâtea alte ocazii – Klaus Iohannis tace. Așa cum a tăcut de atâtea ori în anii petrecuți la Cotroceni și când a vut prilejuri – nu puține – să vorbească. Măcar atât și tot ar fi fost ceva.
Klaus Iohannis se apropie de finalul carierei sale de președinte. Un final care, pentru mulți dintre noi, va veni ca o izbăvire.
Și dacă mă gândesc că, atunci când a fost ales pentru primul său mandat, o națiune întreagă era pregătită să i se alăture în ceea ce, atât de frumos, ne-a susurat că ar fi crezul lui: „România lucrului bine făcut”?!
De făcut, a făcut, e limpede. Cât de mult a fost bine ce a făcut, istoria va da verdictul.
Dar, oare, ce a făcut, a făcut pentru cei care, prin votul lor, l-au instalat în fruntea bucatelor?
Mai concret, s-a manifestat el ca un președinte al nostru, al românilor!?
Silviu RAȚIU
