Am citit, zilele trecute, spicuiri din declarațiile unui personaj pe care, ca mulți cunoscuți de-ai mei, nu știu cum să-l iau. Pur și simplu.
Pe de o parte, pare că este un foarte bun organizator, de vreme ce a asigurat succesul USL, atât la localele din 2012, cât mai ales la parlamentarele din decembrie trecut.
Pe de altă parte, însă, pare că e un personaj cel puțin îndoielnic și când spun asta mă refer la felul absolut impardonabil în care a dezamăgit milioane de români, la Referendumul din vara trecută, dar, mai ales, la aiuritoarele teze pe care le dezvoltă în legătură cu unul din subiectele la ordinea zilei: regionalizarea.
Ce ne spune domnul Dragnea? Să-l auzim: „Înființarea regiunilor înseamnă ruperea definitivă a României de comunism. Altfel, rămânem cu acest sistem care face din cetățenii României niște sclavi publici”.
Cuvinte mărețe, numai bune de un slogan electoral. Dar, vai, alegerile au trecut, iar altele nu văd să se profileze la orizont. Și atunci? Ce să aibă actuala organizare administrativă cu sclavagismul?
De ce ar trebui să punem semnul egalității între sistemul actual și comunism? Numai pentru că județele au fost înființate în acea perioadă. Bine, dar, pentru adevărul istoric, județele au înlocuit, ați ghicit, regiunile, care erau 16 mari și late și care, se spunea pe atunci, împiedicau – și ele – dezvoltarea comunităților locale, afirmarea plenară a cetățeanului!
Ca să fim clari: nu sistemul este de vină pentru faptul că cei ce-s cocoțați în vârful bucatelor, la București, nu au vrut nici în ruptul capului, nu vor nici acum și nu vor vrea nici în viitor, să dea din mână măcar un colțișor din acele decizii care, cu adevărat, interesează comunitățile locale.
Că este așa, vicepremierul ne avertizează că, Parlamentul, Armata, Justiția, poliția națională, politica fiscală națională, paza frontierelor, politica vamală nu se vor descentraliza. Luate mai încet, vom vedea că tot ceea ce constituie esența vieții unei comunități, adică puterea de decizie, politica fiscală și, implicit, cea financiară iar de aici, politica economică, vor rămâne tot acolo, adică la București.
Adică vom avea, se zice, un fel de mini-parlamente regionale, dar acestea nu vor avea, practic, nici un fel de autoritate, respectiv putere de decizie, în plan local.
Nu vor fi decât prilejuri pentru ca niște ”aleși” locali să se certe pe nimic, dar să încaseze tantieme substanțiale ce vor fi adjudecate din bugetele atribuite tot de la București.
Pentru că, de ar fi să fie altfel, adică aceste ”adunări regionale” să aibă o autoritate reală, atunci ele chiar că ar trebui să fie niște organe cu putere reală, ceea ce ar echivala cu recunoaștere dreptului lor de a legifera pentru acele regiuni în probleme ce țin de esența acestora. Care regiuni, însă, ar deveni, dintr-odată, autonome, iar de aici până la recunoașterea unei federalizări a României nu ar mai fi – vorba președintelui Băsescu – decât un pas.
”Constituția stabilește limitele autonomiei pentru fiecare autoritate locală și care sunt competențele care nu se descentralizează. Competențele fundamentale și instituțiile fundamentale ale statului naţional unitar român nu se descentralizează”, a precizat Dragnea.
Adică, dăm autonomie regiunilor, dar de fapt adevărata putere rămâne tot la centru. Ce rămâne din regionalizare dacă aceste unități administrativ teritoriale nu vor avea putere de decizie în ce privește viața economică, financiară, fiscală și în domenii cum ar fi educația, cultura, sănătatea? O para chioară!
Așa cum sună teoria regionalizării ”după” Liviu Dragnea, ea nu va servi, în niciun caz, comunitățile locale. Dimpotrivă, după cum arată proiectul de împărțire a regiunilor, măsura va crea tensiuni și disfuncționalități, pentru simplul motiv că nu ține seama tocmai de elementul esential: specificul fiecărei zone, tradiția relațiilor dintre diverse comunități etc.
Dau ca exemplu cel mai apropiat: Aradul va fi alipit, din nou și în mod forțat, Timișorii. Ori, este prea bine cunoscut, pentru cei care au trăit pe vremea regiunii Banat, ce a însemnat acest lucru pentru arădeni.
Dispariția învățământului universitar din Arad și mutarea lui pe malurile Begăi e doar una din dramele cu care ne-am confruntat în acea vreme!
Dar, șefii USL par să nu fie tulburați de ”amănunte” de felul acesta. După cum, de altminteri, nu sunt tulburați nici măcar de faptul că, la această oră nu au putut prezenta măcar o schiță în creion a ceea ce se vrea un așa proiect grandios.
Ce ne spune Liviu Dragnea în legătură cu acest lucru? ”Nici nu am avut o discuție semnificativă în USL, cu argumente pro și contra despre acest subiect și nici nu mă grăbesc”.
Minunat! În același timp, domnia sa ne asigură că, de ar fi după cum îi este pofta, ar desăvârși planul cât mai repede. Chiar anul acesta!
De unde graba asta? Există o explicație pe care vicepremierul ne-o oferă în termeni mai mult decât patetici: ”Dacă vrem ca românii care muncesc acum în Spania să aibă șansa să se poată întoarce la familiile lor, să ne uităm cu atenție la regionalizare. Dacă vreți ca în continuare românii să muncească în Spania, în condiții bune sau rele, și să stea departe de copii și de familiile lor, atunci să rămânem în continuare cu aceste județe”.
Ce legătură să aibă, pentru Dumnezeu, faptul că guvernanții români nu au reușit să găsească – și nu dau semne că ar avea de gând s-o facă acum – soluții reale și durabile pentru ca economia României să nu se prăbușească, iar țara să nu devină, așa cum spunea un cunoscut analist economic, o simplă colonie, o piață de desfacere pentru marile puteri din UE?
Și ce legătură să aibă regionalizarea în sine, fără soluții concrete pentru redresarea economică și pentru ieșirea din criză, cu faptul că românii aleg să plece să muncească oriunde, numai aici nu? Pentru că ”acolo” ei sunt plătiți ca niște oameni, sunt respectați ca niște oameni și pot duce o viață decentă. Ca niște oameni. Dovadă că, deși nici pe acolo lucrurile nu merg strălucit, cei plecați preferă să rămână!
Până la urmă, treaba stă cam așa, vorba lui Caragiale: USL ar vrea să schimbe și să schimbe, dar să nu modifice nimic. Sau, poate, invers, să se modifice ce s-o modifica, dar să nu se schimbe nimic! Altfel spus, aceeași Mărie, cu altă pălărie!
Dar dacă e așa, de ce i-am lăsa să ne prostească?!
Silviu Rațiu
Iulie, 2013
