Punct și de la capăt. Mie nu mi-e ruşine, doamna Pippidi!

În urmă cu nişte zile, presa on-line a găzduit un text scris de Alina Mungiu Pippidi. Încă din titlu, autoarea ne bătea obrazul, strigîndu-ne, cu reproş, că ar trebui să ne fie ruşine.

De ce? Pentru că nu am vrea să deschidem larg uşile şi ferestrele, să primim ceea ce Uniunea Europeană vrea să ne „distribuie”. Cu titlu obligatoriu.

În esenţă, argumentele doamnei Pippidi plecau de la premisa că şi noi, românii, am fost puşi, de mai multe ori, într-o istorie destul de recentă, în situaţia de a pleca în bejenie şi de a apela la omenia şi solidaritatea altora.

Că, nu mai departe de anul 2007, când s-a deschis şi pentru noi piaţa forţei de muncă a Europei de Vest, o mulţime de români şi-au luat lumea în cap, plecând să culeagă căpşuni, să lucreze tot felul de munci necalificate, iar Europa s-a purtat atât de frumos cu ei.

Iar acum, când alte mulţimi de oameni au pornit la drum, noi, românii, nu suntem dispuşi să „dăm înapoi din ceea ce am primit” (citat din articol).

Să fiu scuzat, dar cred că demersul publicistic al doamnei Pippidi suferă de câteva greşeli, unele dintre ele grave de tot.

Mai întâi că, din cifrele statistice la zi rezultă clar că procentul celor care bat la porţile Europei venind din teritorii atinse de război este extrem de mic.

Cei mai mulţi au decis să vină încoace pur şi simplu pentru că aici, în Europa, e mai bine. Am văzut un reportaj TV realizat la sosirea unui grup de imigranţi albanezi (!) în ţara de origine, după ce au fost expulzaţi din Germania şi am auzit cum o femeie durdulie a afirmat, cu subiect şi predicat, că singurul motiv pentru care a plecat a fost dorinţa de a beneficia de avantajele oferite în acea ţară!  Şi a mai precizat că şi simplul fapt că şi-a putut trata dantura cât a beneficiat de ospitalitatea statului german şi i s-a meritat să încerce!

În altă ordine de idei, oricît de greu le-a fost, odată ajunşi  în Vest, românii nu s-au apucat să ceară, în gura mare, să rămână „musai”în Germania – şi acolo doar în anumite landuri! – sau în Anglia – neapărat în Londra!

Au mers acolo unde s-a nimerit să găsească locuri de muncă sau altă posibilitate de subzistenţă. Vreau să spun că românii nu au încercat să pună piciorul în prag cu de-a sila, dacă tot au ales calea exilului pe motiv că vor să trăiască mai bine.

Tot la TV am văzut cum un român, ajuns în Anglia, s-a înscris grabnic la un curs de limba engleză, conştient că, altminteri, nu are nici o şansă să-şi găsească un loc de muncă. Ştiu din prea multe surse că „refugiaţii” susţinuţi cu atâta entuziasm, printre altele şi de doamna Pippidi, refuză nu doar să înveţe limba statului unde se aşează, dar fac totul pentru a-şi impune propriile reguli.

Fie că este vorba de şcoală, de religie sau de tribunalele religioase pe care le-au impus ca sisteme paralele într-o serie de state europene.

Şi încă ceva: românii plecaţi să-şi caute norocul în Europa de Vest nu şi-au renegat, cu ştiinţa mea, nici naţionalitatea, nici statutul.

O vizită la oricare din oficiile unde se eliberează paşapoarte româneşti va convinge pe oricine are bună voinţă că românii îşi procură acte de identitate cu ajutorul cărora să se poată legitima şi să poată fi identificaţi ca atare, oriunde se vor fi aflând.

Şi atunci, dacă autorităţile române au adoptat o poziţie clară, declarând ferm că doresc participe la efortul Europei în încercarea de a rezolva problemele celor care, cu adevărat, se află în situaţia de a avea nevoie – vezi refugiaţii din zone de război – dar că vor face acest lucru cu luarea în considerare a unor argumente raţionale şi de bun simţ, de ce ar trebui să ne fie ruşine!?

Să nu fie îndeajuns de limpede că România înţelege foarte corect ce-nseamnă o solidaritate responsabilă?!

Dacă solidaritatea a rămas, aşa cum o ştiam dintotdeauna, o chestiune de opţiune – aleg să fiu solidar pentru că aşa îmi dictează conştiinţa – de ce să mi se pună pumnul în gură, ca, pînă la urmă, să mi se impună ceva peste voinţa mea!?

De ce să nu fiu înţeles atunci când, cu bun simţ şi decenţă, aleg să îmi iau partea din efortul colectiv într-o anumită limită?!

Atâta cât pot duce. Fără să afectez nici interesele celor pe care am declarat că-i primesc dar, mai ales, ale celor al căror destin, viaţă şi bunăstare – atâta cât e – constituie obiectul principal al demersurilor mele zilnice.

Altfel spus, de ce să fiu solidar cu cei pe care Europa mi-i impune şi să nu pot fi solidar cu propriul meu popor!?

Să fi ajuns o ruşine să-ţi pese, adică să fii solidar cu neamul de care aparţii?

Şi asta pentru ca să-i fac pe plac cui? Unuia, unora care, mai ieri, declarau peste tot că le pare rău că ne-au primit în UE, că noi, românii, suntem un fel de cetăţeni de rangul doi ai Europei?! Că nu suntem demni de Schengen, adică de locul care, acum, este evocat ca temei al presiunilor franco-germane de impunere a cotelor obligatorii?!

Ei bine, eu unul vreau să spun clar că, atâta vreme cât poporul meu dă dovadă de înţelepciune, demnitate şi dreaptă judecată – chiar şi atunci când primeşte bobârnace din toate părţile – mie, unul, nu mi-e ruşine.

N-am nici un motiv, doamna Pippidi!

Silviu Rațiu

Septembrie, 2015

comentarii