Ziarul electronic al arădenilor

Punct și de la capăt. Arestarea ca scop în sine?

sr editÎntr-un interviu difuzat în seara de 8 aprilie 2015, procurorul şef al DNA a făcut o declaraţie asupra căreia nu pot să nu mă opresc pentru câteva minute.

În contextul general al preocupărilor pe care DNA le prezintă ca fiind priorităţi ale momentului – combaterea cu fermitate a marii corupţii – doamna procuror-şef a ţinut să precizeze că, în pofida presiunilor la care este supusă instituţia condusă de domnia sa – o parte din presă, o parte din clasa politică – dar şi a eventualelor piedici pe care unii ar încerca să le pună în calea subordonaţilor săi, „să se ştie că noi vom continua să arestăm”.

Afirmaţia ridică cel puţin două semne de întrebare.

În primul rând, după ştiinţa mea – şi nu numai! – potrivit Codului de procedură penală în vigoare, măsura arestării nu mai poate fi luată de procuror. Ea poate fi luată exclusiv de un judecător. Ce poate face procurorul este să o propună, sau, mai pe româneşte, să o ceară!

Şi-atunci, ce ai putea înţelege din ceea ce a spus procurorul-şef al DNA?

Că, în realitate, ei ar fi cei care arestează şi că judecătorul îndeplineşte doar o formalitate atunci când pronunţă hotărârea prin care statuează că, „în numele legii, dispun arestarea” lui x, y, z – lucru care, pe baza evenimentelor recente s-ar părea că nu este departe de adevăr?

(Unii zic că prea seamănă a bandă rulantă modul cum se lucrează în rezolvarea acestor cereri ale DNA, impresie împărtăşită chiar şi de unele agenţii de presă din străinătate.)

Sau, să credem că, în graba mare, în discursul ilustrului personaj s-a strecurat doar o greşeală de exprimare? Din parte-mi, aş fi tentat să cred că aşa s-a şi întâmplat, dar, mi-ar plăcea ca evoluţia ulterioară a lucrurilor să o şi confirme.

Pe de altă parte, însă, răspunsul distinsului procuror-şef a mai ridicat o problemă, de data aceasta mai greu de digerat.

În condiţiile în care, treaba principală a procurorilor DNA este, bref, indentificarea autorilor, stabilirea stării de fapt, administrarea tuturor probelor – şi în acuzare şi în apărare! – pentru soluţionarea corectă a unui dosar şi trimiterea în faţa instanţei a tuturor despre care s-a stabilit că au încălcat legea, referirea apăsată la faptul că, şi pe viitor, procurorii susamintitei instituţii vor continua „să aresteze” – punct –  pune următorul semn de întrebare: acesta să fie scopul principal şi ultim al instituţiei chemate să combată corupţia? Numai să aresteze? Cu sau fără spectacolul de presă aferent?

Cu panorama cătuşelor, a cortegiului de reporteri şi a declaraţiilor strecurate printre dinţii încleştaţi ai împricinaţilor?

Iar după arestare?

O privire scurtă peste cele petrecute în ultima vreme ne arată că, în general, după arestarea câte unui „corupt” – de preferinţă personaj cu coeficient foarte ridicat de audienţă publică – se cam petrec următoarele două lucruri: fie măsura este înlocuită cu o alta, neprivativă de libertate, fie dosarul se „pierde” în uitare, săptămâni sau chiar luni de zile (cu prelungirile aferente ale arestării).

Iar atunci când arestarea este înlocuită, poţi fi sigur că măsura a fost precedată de denunţul/denunţurile pe care cel arestat le-a făcut – în mod cert ca urmare condiţiilor din arest, vezi cazul primarului de la Piatra Neamţ, celebrul „Pinalti”! – şi pe baza cărora se declanşează, de regulă, un nou şir de arestări. Şi atât!

Cum să-i explici cuiva faptul că, deşi la dosarului Elenei Udrea, de pildă, DNA zice că a lucrat de prin 2013 sau 2014, iar ea este arestată deja de mai bine de două luni, perspectiva soluţionării lui este mai mult decât incertă?!

De vreme ce, la data arestării, au fost invocate inclusiv „probe temeinice” de vinovăţie, ce ar mai trebui să se întâmple ca dosarul să fie trimis în faţa instanţei?

Da, e în regulă ca, în cazurile când aceasta este justificată, măsura arestării să fie propusă de procurori şi luată de judecători cu toată fermitatea. Dar nu ca un „ceva” în sine!

Şi nici ca, de pe urma arestării, să fie obţinute probe care să justifice, apoi, trimiterea în judecată a respectivei persoane.

Aşa că, hai să parafrazăm, din nou, una din zicerile celebre ale lui Caragiale: „Arestare să fie, dar s-o ştim şi noi…”. Adică să fie legală, să fie necesară şi să asigure o judecată mai lesnicioasă şi pedepsirea tuturor celor care se fac încalcă legea.

A tuturor!

Cu să fără arestarea prealabilă!

Silviu Rațiu

Aprilie, 2015

comentarii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.