M-am întâlnit cu el zilele trecute. În timp ce schimbam primele cuvinte, am realizat, brusc, că, din pricina pandemiei, aproape că am uitat că avem și cunoștințe, prieteni, familie. Că trăim într-o lume în care ne aparținem, în care ne suntem unii-altora. Izolarea ce ne-a fost impusă în numele unei prevenții care, o știm acum, n-a prea funcționat, a afectat inclusiv percepția noastră despre relaționarea cu semenii. Cunosc oameni care au „descoperit” că nici nu le-a lipsit faptul de a nu se fi întâlnit cu cineva în această perioadă, că era mai bine și cu mască și încuiați în casă…

La vremea copilăriei mele timpurii am locuit într-o casă aflată la intersecția străzilor Mărășești cu Ghiba Birta. O casă ciudată – parter și etaj, o grămadă de apartamente și o curte îngustă de forma unui triunghi, flancată pe latură mare de cămări de lemne. Pe partea cu str. Mărășești, la parterul clădirii erau câteva „prăvălii”: un „Aprozar”, o tutungerie și atelierul de cizmărie ținut de Neagu Bacsi – personaj iconic al copilăriei mele. Pe str. Ghiba Birta, vis a vis de ferestrele noastre, în capătul clădirii unde a funcționat, la acea vreme, Școala „elementară” nr. 5, un magazin al Abatorului.…

Pentru mine un lucru este sigur: Pali (Pavel) Alaszu) nu s-a văzut alintat, cât a trăit printre noi, cu ideea că muzele i-au rezervat din oficiu un fotoliu în loja destinată geniilor din naștere. Pali (Pavel) Alaszu s-a definit pe sine într-un cu totul alt sistem de coordonate. În esența și dincolo de considerații estetice, el s-a regăsit ca un promotor al bunătății în acțiune. A fost omul care a știut, ca puțini alții, să pună umărul cu nădejde acolo unde cineva tocmai se descoperea ezitant sau, mai rău, neputincios. Cu entuziasm, folosindu-și carisma care-l deosebea de mulți „corifei” din…

Cetatea Aradului se desenează în istoria orașului cu puterea unui semn ce vorbește despre dedicare, hărnicie, curaj, responsabilitate și respect pentru credință. Dacă este să credem izvoarele istorice, Cetatea a fost ridicată în jurul unei clădiri cu o destinație mult depărtată de ideea de război: o biserică! Aflăm că „Punerea pietrei de temelie a primei biserici din actuala cetate a avut loc în 1135. Pe locul vechii biserici a prepoziturii a fost ridicată actuala biserică a franciscanilor...”. Construcția actuală datează, conform acelorași izvoare, din anii 1750-1800, Cetatea fiind ridicată în jurul ei, ulterior. O biserică. Un loc spre care oamenii…

Am avut naivitatatea să cred că am să reușesc să scap de contactul cu acest virus. Am fost sigur că de întâlnit ne vom întâlni – nu era cum să ne evităm! – dar mi s-a părut că, băiat cuminte fiind, am să reușesc să-l „fentez”. Nu mi-a reușit! Mai mult, am făcut-o destul de... lată. N-a fost decât un Omicron ceva mai trăsărit dar, credeți-mă, l-am simțit! În aceste condiții, într-o zi de luni, medicul de familie îmi zice că va anunța Salvarea, iar de acolo, să respect doar ce mi se spune să fac. (Nu mi-a plăcut niciodată…

Un partener de discuții virtuale se destăinuie într-o zi și zice, „mă simt liniștit și încerc să învăț că tăcerea e de aur”. Frumos gând, inițiativă valoroasă – aș putea zice, cu gândul la unul din proverbele favorite ale românilor. Numai ce mă gîndesc la vremea copilăriei și pot depune mărturie despre sutele de îndemnuri primite din toate părțile pe tema aceasta. Nu-i vorbă, formularea era ceva mai categorică, imperativă de multe ori, plus palma peste ceafă, bonus: „Mai tacă-ți gura!” sau, „Măi, tu nu știi să-ți ții gura?!”, dar, în esență, zicerea din bătrâni se regăsea chiar și în…

Discut – online, că doar e la modă... - cu cineva care a simțit nevoia să împărtășească un gând curios: de ce nu se poate el bucura pentru faptul că Rafael Nadal a câștigat trofeul de la Australian Open 2022. Îl întreb, bine, atunci ce te bucură pe tine? Răspunsul vine prompt: „Mă bucur de lucrurile care merită bucurie”. Aici mă opresc. Chiar așa, să existe numai anumite lucruri care „merită bucurie”, iar altele, nu?! Iar dacă da, care să fie criteriile după care le vom descoperi pe acelea care „merită”?! Cum vom decide, dacă, chiar așa, avem această opțiune,…

Crăciunul 2021. Așa cum a venit, așa a și plecat. În tăcere, stânjenit cumva de faptul că l-a întâmpinat o mare de liniște. O liniște posomorâtă, un fel de „je m'en fiche” dat cu suliman ieftin. Să nu se vadă ridurile apărute prematur pe obrazul acestei lumi care nu-și mai știe rostul. Sau care pare să nu și-l mai înțeleagă. În zilele dinaintea Sărbătorii am văzut niște filmulețe cu „cete” de colindători în locuri alese ca să „dea bine”: în biserici, prin curți ca niște magazii cu decoruri din mucava, în mijlocul unor peisaje montane, tip ilustrată de vacanță. Ce…

Niciuna. El, moșul, a apărut în lumea noastră pe vremea când, încă, mai aveam disponibilitatea să ne bucurăm simplu, aproape ca niște copii, fără fasoane și șmecherii, acceptând până și povești de genul celor pe care ni le spuneau - înainte de a adormi ei, primii, bunii – la gura sobei. Da, atunci a apărut și Moșul, și bradul – ca simbol al credinței care nu piere – atunci au venit pentru prima dată renii și săniuța, atunci am învățat să dăruim și să primim colidători. Pe-atunci oamenii au mai văzut și au mai auzit semnele bucuriei simple: colaci, crenguțe…

Din orice perspectivă am privi, sensul ultim al vieții omului pe pământ este definit de acest cuvânt rotund: împreună. În ce ne privește pe noi, pare că soarta ne-a fost să fim născuți sub acest semn al împreună-trăirii. Oricum și din orice direcție am privi spre trecutul nostru ca popor, momentele ce ne definesc ne-au adunat, mereu, într-o albie. Am izbândit pentru că am fost împreună, iar atunci când ne-am poticnit, am putut să ne ridicăm și să mergem mai departe doar din pricină că acest cuvânt – împreună – ne-a fost întipărit în minte și în inimă. Aceștia am…