Am avut naivitatatea să cred că am să reușesc să scap de contactul cu acest virus. Am fost sigur că de întâlnit ne vom întâlni – nu era cum să ne evităm! – dar mi s-a părut că, băiat cuminte fiind, am să reușesc să-l „fentez”.
Nu mi-a reușit!
Mai mult, am făcut-o destul de… lată. N-a fost decât un Omicron ceva mai trăsărit dar, credeți-mă, l-am simțit!
În aceste condiții, într-o zi de luni, medicul de familie îmi zice că va anunța Salvarea, iar de acolo, să respect doar ce mi se spune să fac. (Nu mi-a plăcut niciodată să „fac ce mi se spune”, cum o să fac treaba asta cu febră de vreo 38 de grade, cu o stare generală alterată și cu o perspectivă deloc încurajatoare!?).
Salvarea a venit neobișnuit de discret, cu un însoțitor trimis, parcă, să-mi ridice moralul. Atent, amabil și pus pe șotii. Când am ajuns la spital, mi-a întins mâna, cu prietenie, ajutându-mă să cobor, apoi m-a condus până la Receptie, m-a invitat, să iau loc, să aștept… cuminte și a dispărut. Măcar să fi apucat să-i mulțumesc!
Mărturisesc că nu am amintiri prea frumoase cu Recepția de la UPU Arad, nici în ce privește amplasarea, dotarea, ambianța. Nimic.
La urma-urmei, la ce ar fi să mă aștept de la o… Unitate de Primire Urgențe. La tăieri de panglici tricolore, cuvântări solemne și buchete cu flori?!…
După vreo cinci minute mi-a devenit destul de clar că și acolo sunt oameni, nu orice fel de oameni: unii care s-au trezit aduși acolo, iar alții care, trebuie să-i „primească” pe ceilalți și să găsească cât mai urgent, soluții pentru fiecare. Adică să deschidă calea pentru ca celor „aduși” să li se aline, cât mai curând posibil, suferința și să o facă repede și competent.
Îmi aduc aminte că medicul de familie mi-a sugerat să iau cu mine (măcar) o sticlă cu apă și… o carte de citit.
Când să deschid cartea, mă aud chemat și sunt luat în primire de o tânără care-mi spune că vom merge să-mi facă un test – COVID, firește -, să știe unde mă va duce apoi – la „Roșu” sau la „Verde”.
A ieșit, până la urmă, Roșu. Am ajuns într-un salon cu șase paturi și am prins ultimul loc liber. Am mai făcut, apoi, o plimbare pentru a mi se face o radiografie pulmonară și alta pentru a mi se recolta probe de sînge.
În final, m-am întors la patul meu – îmi reglaseră spătarul și-mi înnoiseră „așternutul” unifolosibil. De-acum puteam să mă odihnesc. Sau să citesc. În jurul meu, viața de spital se derula în ritmul ei inimitabil: suferința nu poate fi cuantificată, iar demersul celor chemați s-o gestioneze are de toate, dar mai ales un ton acut de monotonie. Chiar dacă nouă, celor care „suferim” ni s-ar părea că ei, personalul medical, ar putea să fie mai…, să se miște mai… Mi-am dat seama că – cel puțin în acea după amiază de luni – ei își fac treaba după un ritual care nu are cum să se schimbe, gesturile sunt aceleași, deciziile au în vedere presiunea prezenței celui aflat în suferință, dar mai ales nevoia de a respecta criteriul „urgenței”.
Ce-mi stăruie și azi în minte din timpul petrecut cu plimbările și cu odihna în Salonul „Roșu” este o stare generală de calm și liniște pentru care, sincer, nu am fost pregătit.
Din lipsă de experiențe anterioare, m-am bazat pe „literatura” care circulă din abundență – tema sistemului medical este generoasă și oferă multe tentații suculente.
Obișnuit cu relatările unora și altora care au trecut pe acolo, m-am pregătit mai degrabă pentru obișnuitele scene horror pe care zvonul public, rețelele sociale și diverse cinematografii est-europene – y compris cea românească – le livrează din abundență. Să vadă lumea ce și cum cu spitalele din acest colț de lume.
Ce am primit ca experiență în acea după amiază?
Nimic.
Vreau să spun „nimic” din ceea ce adusesem cu mine, ca prejudecată, iar lucrul acesta mi se pare prea important ca să-l trec sub tăcere.
Bolnavii – ca bolnavii. Fiecare cu nivelul propriu de receptare și de prelucrare a suferinței. Împreună cu mine, două „mătuși” de pe undeva de pe la Apateu, un „văr” al uneia din cele două „mătuși”, iar într-un colț, un altul, căruia îi tot cădea masca de oxigen de pe față. Sigur că da, pentru asta era nevoie de largul concurs al împricinatului; se pare că nu suporta obiectul menit, culmea, să-l ajute.
Întruchipări ale acelei filozofii mioritice care, în context, înduioșeză.
„Domnule, dumitale ți-au dat deja?…”- veni vocea „mătușii” de la Apateu.
„Ce să-mi dea?”
„Păi ce, crezi că o să te lase numa așa?!… Vin ei să-ți dea injecții în burtă… Trei… atâtea trebuie să îți dea… Că mie acuși vin să-mi dea, iar lui „văru”, poți fii sigur…”.
Eu nu am primit nici o injecție.
A venit, în schimb, un tânăr care, cum să zic, emana calm, echilibru și energie.
„Domnule, o să vă aducem imediat rezultatele… nu-i nimic special care să îngrijoreze, o să mergeți acasă și o să continuați tratamentul… E bine, până la urmă… Vă doresc multă sănătate!”.
În tot timpul acesta, de jur împrejur, oameni în halate sau cu alte soiuri de echipamente – o mișcare continuă de dute-vino pe care nu am simțit-o nici măcar o clipă ca fiind inutilă, făcută în dorul lelii, să vadă „lumea” că ei își fac treaba… Discuțiile între ei – un ton liniștit, colocvial, concentrat pe situațiile pe care le parcurgeau în itinerariile cotidiene. Ceva mai firesc și mai natural prin simplitate – cu greu de găsit! Și încă ceva, un lucru despre care simt nevoia să vorbesc: cât timp am stat acolo, m-am simțit învăluit de compasiunea unor oameni a căror „vină” constă în faptul de a-și face datoria dintr-un omenesc pur și simplu care, din păcate, trece neobservat.
Și totuși, am fost în Salonul „Roșu” al unei Unități de Primiri Urgențe!
Ca să fiu sigur că nu am visat, mi-am notat data: luni,7 martie 2022.
Să se poată și așa?!
Silviu RAȚIU
