Supermaket versus prăvălie

La vremea copilăriei mele timpurii am locuit într-o casă aflată la intersecția străzilor Mărășești cu Ghiba Birta. O casă ciudată – parter și etaj, o grămadă de apartamente și o curte îngustă de forma unui triunghi, flancată pe latură mare de cămări de lemne.

Pe partea cu str. Mărășești, la parterul clădirii erau câteva „prăvălii”: un „Aprozar”, o tutungerie și atelierul de cizmărie ținut de Neagu Bacsi – personaj iconic al copilăriei mele.

Pe str. Ghiba Birta, vis a vis de ferestrele noastre, în capătul clădirii unde a funcționat, la acea vreme, Școala „elementară” nr. 5, un magazin al Abatorului. Care abator, la acea vreme, era și fabrică de mezeluri. Și încă ce mezeluri!? Chiar și după mai bine de șapte decenii, câteodată, mai simt aroma cremvurștilor și a parizerului, răzbătând impetuos pe ușa deschisă a magazinului, când apărea camioneta ce făcea aprovizionarea.

Tot în perimetrul Pieței Spitalului de Copii mai funcționa o alimentară – nu mai mare de un apartament cu trei camere din zilele noastre – o frizerie mereu aglomerată și o cofetărie, la rândul ei de mărimea unei garsoniere, veșnic asaltată de amatori de dulciuri și înghețată „pe bune”.

Să nu spun că aveam parte și de un petic de verdeață – un maidan, dacă vă mai spune ceva cuvântul acesta – cât să ne putem aduna o ceată de copii, să ne zbenguim, să batem mingea. Nu duceam grija circulației auto. Era atât de rară încât puteai uita că mai există și mașini pe lume. Mai degrabă ne feream de „ștrafuri” – căruțe echipate cu pneuri de camion – sau ce or fi fost – care asigurau transportul „comercial” prin oraș, mai cu seamă de la Gara Podgoria, către piețele orașului și altele asemenea.

Magazine „mari” adică supermaketuri?

Da, erau câteva cărora să le poți atribui, forțând ușor nota, acest statut: Magazinul Universal – Bulevarul Republicii – azi Revoluției – colț cu actuala stradă Lucian Blaga. Parter și etaj, eleganță fără opulență, în acord cu moda de atunci, împărțit în raioane de tot felul. „Alimentara mare” – actualul sediu al unei bănci italiene: o alcătuire ciudată, cu „raioane” încadrate de niște arcade elegante și cu un colț unde găseai cea mai bună cafea „expresso” din oraș (aveam să îmi dau seama de asta la vârsta adolescenței, când mi s-a dat voie și mie să gust, câteodată, din licoarea cu adevărat grozavă).

În rest, prăvălii, brutării, măcelării și altele asemeni, de dimensiuni „umane” funcționînd după modele și reguli de când lumea.

Spuneam că ceea ce numim azi „supermarketuri” – adică magazine organizate pe mai multe raioane, oferind sortimente atât din gama agro-alimentară, cât și din zona de „non-food” – cum circulă acum acest termen – au apărut în formă embrionară încă de dinainte de Al Doilea Război Mondial, oferind, aș zice, alternativa la ceea ce,  atunci, constituia normalul: magazinele de cartier, prăvăliile, atelierele cu servicii – frizerie, croitorie, ceaprăzărie și câte or mai fi fost.

Doar că, între ceea ce erau, atunci magazinele „universale” și supermaketurile de azi există o diferență. Și încă nu una de neglijat!

Diferența la care mă refer își are rădăcinile în schimbările radicale pe care societatea umană le-a înregistrat în decursul nici a unui secol și care ilustrează cum nu se poate mai relevant adevărul că timpul a luat-o razna, aleargă – bezmetic uneori – cu o viteză care – sunt sigur că ați observat – ne amețește.

Auzim tot mai des sintagma „oamenii nu mai au timp”! Vezi bine, noi, oamenii gonim timpul de la spate și mă tem că e ceva adevăr în asta!

Adevăr parțial! Revoluția tehnologică pe care a iscat-o curiozitatea neostoită a omului, dorința de a cuceri noi și noi teritorii ale cunoașterii sunt, nimic de zis, factori care au contribuit la modificarea dramatică a acelei componente a timpului care se referă la „viteza” cu care se derulează.

Ne grăbim! La serviciu să mâncăm, la cumpărături… Ne grăbim să iubim, să ne despărțim, să trăim, să… murim?!

Asta e!

Ne grăbim!

Dar cum o să ne grăbim când la prăvălie trebuie să stai la coadă? Ba patronul mai are și el chef de  vorbă și te ține cu povești sau te mai întâlnești cu un vecin de pe stradă și te întreabă și el de sănătate – n-ai cum să nu-i răspunzi – iar asta costă. Costă  timp.

În plus, prăvălia te duce cu gândul la ceva vechi și prăfuit, la ceva ce nu se mai poartă. Nu mai e „cool”!

Nu mai e vreme să stai de vorbă cu băcanul, cu vânzătorul sau cu ucenicul lui.

Acum trăim vremea să „stăm de vorbă” cu rafturile, cu dulapurile sau cu vitrinele frigorifice, cu ștaldărele sau cu paleții, cu etichetele de cele mai multe ori inscripționate exclusiv în limbi străine.

Dacă ai noroc, poți spera să dai peste câte un „consultant de vînzări” –  așa l-au chemat, odată, pe cel cu care am vrut să discut despre cumpărarea unui produs oarecare, într-un supermaket.

Una peste alta, graba cu care se întâmplă să alungăm din cotidianul nostru lucruri care „păcătuiesc” doar prin aceea că sunt mai de demult, mi se pare cel puțin contraproductivă.

Odată cu dispariția lor, ne lipsim de o cale prin care să (mai) comunicăm unii cu alții în mod nemijlocit. Fără telefoane, fără SMS-uri, fără „intermediari”, oricât de sofisticați ar fi ei și oricât de ieftine ar fi serviciile lor. De ce ne-am lipsi de vorba „dulce” a cuiva, de fața lui zîmbitoare, de gestul calm cu care își etalează marfa pe care ai apucat s-o și „vorbești”, primind nu numai detalii tehnice ci și confirmarea că alegerea ta – gustul tău – sunt în regulă!?

Nu în ultimă instanță, alungând din realitatea zilelor noastre „vechiturile”, vom ajunge să ne lipsim de un univers al amintirilor care ne leagă de părinți, de bunici, de ceea ce „am fost” – prin ei – pentru ca noi să putem „deveni” ceea ce suntem astăzi.

Modernizare nu înseamnă – cum se aude tot mai des – ștergerea nesăbuită a „trecutului”, ci valorificarea lui în mod lucid și responsabil.

Pe o stradă, altădată celebră pentru prăvăliile sale, un vânticel de seară se joacă absent cu o cutie ruginită de conservă. Zgomotul spart alungă umbre, alungă vise, alungă speranțe.

În cadrul ușii unei prăvălii de-acum închisă de tot, umbra unui vânzător pregătit, parcă, să te poftească înăuntru…

Silviu RAȚIU