Pentru mine un lucru este sigur: Pali (Pavel) Alaszu) nu s-a văzut alintat, cât a trăit printre noi, cu ideea că muzele i-au rezervat din oficiu un fotoliu în loja destinată geniilor din naștere.
Pali (Pavel) Alaszu s-a definit pe sine într-un cu totul alt sistem de coordonate.
În esența și dincolo de considerații estetice, el s-a regăsit ca un promotor al bunătății în acțiune. A fost omul care a știut, ca puțini alții, să pună umărul cu nădejde acolo unde cineva tocmai se descoperea ezitant sau, mai rău, neputincios. Cu entuziasm, folosindu-și carisma care-l deosebea de mulți „corifei” din tagma sa, s-a afirmat și a ajutat și pe alții – nu puțini – să se afirme într-o lume unde talentul și buna credință nu sunt, întotdeauna, de ajuns.
Așa se face că, trecând prin lume, Pali lăsa în urmă, ca un fel de salut și ca semn de încurajare, sclipirea unui zâmbet „marcă înregistrată” – unic prin naturalețe și plin de o energie al cărei izvor nu avea rost să-l cauți. El venea dintr-o legătură tainică pe care oameni înzestrați cu un astfel de mijloc de comunicare o au cu Însuși Creatorul.
Dar nu a fost doar asta.
Pali, să nu uităm, a fost, în primul rând, un reputat artist plastic.
A fost cu adevărat un PICTOR și îmi asum majusculele!
Un maestru al culorii în adevăratul sens al cuvântului și chiar mai mult: a „văzut-o”, a descompus-o până la micron, câteodată, dar a și auzit-o. I-a auzit muzica interioară așa cum un dirijor știe să o facă atunci când, dintr-un mănunchi de instrumente izolate reușește să recompună o simfonie.
Și ceea ce a știut Pali Alaszu să facă în mod cu totul special a fost să ridice culoarea la nivelul ei maximum de noblețe: a știut – cum puțini sunt cei care reușesc – să redea pe pânzele sale acel „gri nobil” care constituie visul atâtor mânuitori ai penelului.
În lucrările sale, griul a ajuns să strălucească pur și simplu în toate nuanțele curcubeului, fără, însă, să-și piardă identitatea de „gri”. Este privilegiul celor aleși, iar Pali Alaszu a fost unul dintre ei.
Pali Alaszu și-a „alcătuit” lucrările – atât erau de elaborate în aparenta lor dezlânare. N-aș vrea să se înțeleagă că mi-l închipui migălind, cu nasul în șevalet, punct cu punct fiecare detaliu, folosind detergenți speciali pentru a desființa orice presupusă greșeală sau aruncând la coș zeci de „rebuturi” numai pentru că nu i-a reușit, să zicem, semnătura finală.
Sunt sigur că, la momentul adevărului, atunci când se apuca de câte o lucrare, Pali avea în fața ochilor un „mostrar” de culori creat de el. Apoi, se apuca să selecteze, mijindu-și ochii și desprinzând cele mai relevante nuanțe pentru ceea ce, în mintea lui, se alcătuise deja ca un tablou luminos și plin de vitalitate.
Ajuns în faza aceasta, îmi închipui că scotea de undeva, dintr-un ungher numai de el știut, griurile pe care le doza, cu știința unui alchimist, alături de culorile deja alese, până ce ajungea acolo. Acolo unde totul se alcătuia într-un tot.
Iar „totul” acela, născut din amestecul de culori strecurate printr-o rețea filigranată de griuri, vibra cu puterea unei simfonii ori se unduia precum acordurile unui cântec de seară, undeva, printre dealurile Podgoriei din apropierea Aradului.
Așa mi l-am închipuit mereu pe Pali Alaszu, scoțându-și la lumină alcătuirile pe care ni le-a lăsat – semne ale unei existențe plenare în care au încăput, deopotrivă, pictura, arta monumentală, grafica, plastica mica, dar și un apetit uluitor pentru muzică.
Pentru muzica mare, pe care o asculta detașat de lumea reală, pe care o lăsa să-l ia cu ea și să-l poarte într-un loc unde putea fi numai el și poezia pe care se străduia să o redea pe pânză: când aspră, când diafană, când duioasă ori tonică, voinicească.
Odată, am fost invitați – soția mea și cu mine – să-i vizităm apartamentul (să fi fost acolo și „atelierul”, nu-mi mai aduc aminte). Cu acea ocazie ne-a întrebat dacă ne place Ceaikovski și, fără să mai întrebe, a aprins un pick-up pe platanul căruia a asezat, cu grijă, un disc: faimosul Concert pentru pian, scris de uriașul compozitor rus.
Ceea ce a urmat mi-a rămas pentru totdeauna pe retină: Pali s-a ridicat și a început să dirijeze. Și a făcut lucrul acesta cu o precizie, cu o naturalețe și cu o rigurozitate extraordinare. De ca și cum ar fi avut partitura în față, iar solistul alături de el – un concert de adevăratelea.
La sfârșit, zâmbind ca un adolescent încurcat, Pali avea să ne spună că dirijatul a fost o pasiune pe care nu a lăsat-o să stea departe de el nici o clipă. „Le știu dirija pe toate, așa cum o face orice dirijor profesionist… Văd succesiunea notelor, văd intrările, simt pauzele… totul. Și, uneori, încerc să le urc pe cartoane, pe pânză…”.
În minutele de liniște care au urmat mi s-a părut că am început să înțeleg câte ceva din fascinația pe care reușea Pali să o creeze atunci când își alcătuia universul său cromatic particular.
Un aparent corolar al absurdului din fizică recompus în pictură: griul înnobilat și ridicat la rang de mesager al curcubeului.
Silviu RAȚIU
